Program de vizitare: Miercuri - Duminica: 10:00 - 18:00 (închis luni și marți)
SPAȚIILE ORAVITZAN
O călătorie în 8 etape
Radu Preda
„Viața nu este în primul rând o căutare a plăcerii, cum a susținut Freud, nici o căutare a puterii, cum a susținut Adler, ci o căutare a sensului.” Viktor Frankl
Sala 1: Fir de lumină
Precum Creația lui Dumnezeu, viața omului începe cu separarea între lumină și întuneric, între aur și negru. Se și spune, când se naște, că a văzut lumina zilei. Văzând-o pe aceasta, tentația este de a crede că este singura. Atent la mersul lumii, la succesiunea dintre diurn și nocturn, la vreme și vremuri, la marile cicluri în mic și în mare, de la însămânțare la recoltă și de la copilul de ieri la adultul de azi, persoana umană, indiferent de epocă și de loc, află că mai este o lumină, o sursă de căldură, o mângâiere. Unii spun acestei a doua lumini suflet, alții rațiune, alții emoție, alții conștiință. Oricum ar fi numită, întâlnirea celor două lumini, cea a omului în mic și cea a existenței în mare, se suprapun și întrepătrund deopotrivă, structurând însuși actul vieții. Aceasta se vede în maniera în care, prin lumina a doua, care de fapt este cea dintâi, recunoaștem fără să fie învățat forme și simboluri, expresii și sensuri. Omul este pre-scris, posesor de pre-cunoaștere: că nu realizează sau, cu atât mai bine, când realizează profunzimea lumii care îl precede, aparent paradoxal,el va transforma propriul său traseu în efort, conștient sau nu, de recuperare, de refacere a ordinii de la capătul „vechi” al drumului. Asta explica de ce se regăsește, sub ploaie, precum puiul în oul din care a apărut, adăpostindu-se în nostalgia începutului. Iată de ce (mai) toate spațiile de cult, fapt vizibil cu prisosință în cele creștine, oferă cuibul: structură inalienabilă de punct/centru, cerc, pătrat și de cruce peste care se adaugă, asemeni crenguțelor, propriile noastre drumuri care, din această perspectivă, nu duc în jos, ci în sus.
*
Sala 2: Matrice de lumină
Ieșit din noapte la lumină, omul face destul de curând experiența limitei, a durerii, a lipsei. Se poate spune că are durerile fantomatice ale celui cândva întreg, dar care, amputat existențial, precum după Izgonirea din Rai, se afundă în ceea ce unii, grăbiți și superficiali, numesc realitate. Zbaterea aceasta nu este însă nici fatalitate, nici lipsă de sens, nici „dovadă” că Dumnezeu este slab, indiferent, că lipsește sau că a murit de-a dreptul. Dimpotrivă. Acum se vede că avem o experiență la intersecție, că verticala și orizontala ne întemeiază și ne orientează plecând din punctul central, acel grăunte de aur, de fapt vârful abia perceptibil al unui munte de pe harta de dincolo, în mijlocului obscurului saturat. Aurul originar îl regăsim, la propriu, în celula care stă la baza oricărei viitoare vieți, indiferent de regn. Real și simbolic deopotrivă, din boabele de grâu, abandonate aparent prin încredințarea lor întunericului teluric, se nasc mugurii nădejdii. Or, sacrificiul este al doilea centru de aur, răspunsul de sânge la aurul cel dintâi și cale de recâștigare a acestuia. Așa cum observăm în cultura creștină, la rândul ei ecou al multor altora, axa principală a omului este cu două capete: unul văzut și altul nevăzut. De aceea, se poate spune că nu suntem doar ființe crucificate între pământ și cer, între istorie și veșnicie, dar și icoane, realități care amintesc și anunță Realitatea din care am venit și spre care ne îndreptăm. Pe acest drum, crucea ne este stea.
*
Sala 3: Cărările și labirinturile luminii
Călătoria este, cum altfel?, pe o direcție, dar nu și lineară. De la arcurile din arhitectură la psalmodia unduioasă, viața ilustrează splendoarea, frecvent labirintică, a unei căutări cu punct fix. La orice moment al zilei și nopții, precum în cultul bizantin, referința rămâne aceeași: în noapte, lumina, în lumină, amintirea viitorul mormânt. De unde și nevoia de a ne încredința mereu și mereu, obsesiv chiar, că suntem în intersecția corectă, acolo unde viața și moartea se transformă în eternitate, unde aurul transfigurează negrul. Firește, aici pot fi citate bogate surse de cunoaștere, literatură și meditație din patrimoniul Bisericii de Răsărit, Ortodoxia nefiind altceva, etimologic, decât menținerea sufletului și a minții întregi în mijlocul lumii, în dreapta credință care oferă temelie dreptei judecăți. Repetitiv, precum în celebra rugăciune a lui Iisus, ecou al mantrelor din alte locuri și vremuri, ne încredințăm mereu și mereu de noblețea noastră incontestabilă, chiar dacă frecvent ignorată sau știrbită de noi înșine și mai ales de alții. Acum, din ce în ce mai mult aurul originii se împletește cu albastrul chemării.
*
Sala 4: Pascalia
Cum ne indică atât de sugestiv tradiția religioasă, creștină mai ales, dar nu numai, nimic nu poate ostoi setea omului de veșnicie, alina fricile lui sau vindeca rănile unor auto-abandonuri trecute precum exemplul hristic al bobului închis în pământ și ieșind ca plantă la lumină, a omului zăvorât într-o peșteră și evadat a treia zi, a mortului înviat. Ce germinație scurtă! Este precum în cazul convertirilor de ochi, de auz, de palpabil, de miros, de gust, ulterior văzând nevăzutul, auzind neauzitul, pipăind de-neatinsul, mirosind irespirabilul și gustând neașteptatul. Această bucurie se traduce în rozul funerar, în ecoul ultimei tentative, încrâncenate și cumplite, a negrului de a înghiți aurul, încercare zădărnicită de sângele pus chezășie. Dincolo de riscul excesului antropomorfismului, de învăluirea masivă a miezului, de apăsată umanizare în detrimentul îndumnezeirii, isprava sufletească constă în decantarea pascală a după-biologiei, a după-vieții, sursă de a trăi încă-biologia, încă-viața cu gratitudinea și delicatețea pe măsură.
*
Sala 5: Biruința cerului
Celebrarea biruinței cerului este un moment care dă și umple cu sens tot parcursul de până acum. La scara noastră, adică a unora încă muritori, pe cale să devenim nemuritori, biruința cerului ne structurează orizontul cotidian, face posibile matematicile și geometriile cunoașterii, ale avântului către aceasta, făcând din limită o invitație. Ilustrarea acestui fapt în ordine simbolică se poate contempla în lucrarea lui Oravitzan de la Institutul de Cercetări Avansate de Mediu(ICAM). Și acolo, precum aici, vedem abundența copleșitoare a albastrului ca fundal, a acelui lapislazuli rezervat din vechime în diferite arii culturale spațiilor de cult, dar și celor de retragere, de tihnă, de meditație, dar inclusiv, deloc macabru, mormintelor, precum vedem la mausoleul Gallei Placidia din Ravenna. Crugul cerului ne oferă iarăși și iarăși lumina cea adevărată, aurul în nimbul său. Ce terapie anti-angoasă!
*
Sala 6: Hrana și cămășile luminii
Dar cum celebrăm și ne bucurăm de biruința cerului? Prin cunoștință și recunoștință. Numele grecesc al acesteia din urmă este euharistia, adică mulțumirea. Exprimarea ei înseamnă să ne îmbrăcăm în cămășile care actualizează țesătura fină dintre aici și acolo, dintre deja și nu încă. Astfel, cămășile cu urmele cuielor negre și a luminii în sânge sunt precedate de cele cu irizații de roz care fac trecerea către cele ale nașterii, ale emergenței, deloc întâmplătorîncrustată simbolicîn motive florale ce trimit la arborele vieții, la Raiul natal. Precum în broderiile Mariei de Mangop, regăsim peste tot intersecția, crucea, reperul repetitiv din mijlocul țesăturii fine de pe pânză, în lemn sau inclusiv de pe hârtia artizanală. Apropiindu-ne de capătul drumului nostru de sens, evident: în ambele direcții, realizăm cât de mult cer este în noi, câtă înviere în trupul nostru care se apropie cu fiecare secundă de moarte.
Sala 7: Cărțile luminii
Aceste experiențe nu sunt noi, ci doar permanent actualizat. Ele sunt transporate de cărțile luminii și de către noi, cititorii lor, mai mult sau mai puțin avizați, dar pe deplin îndreptățiți și încurajați să le deschidem. Regăsim nu doar dialogul dintre Vechiul și Noul Testament, dintre Steaua lui David și Potir, dar inclusiv dintre ceea ce știam fără să știm, dintre ceea ce, de la bun început, ne este destinat, fiind. În plină lume fascinată de tehnică, de faptul că putem fi atât de repede unii în preajma altora, uneori până la disoluție avatarică, cărțile luminii ne oferă subiectul mereu vizionar. Nici nu putea fi altfel: cu cât realizezi, prin intermediul forței de propulsie a simbolului, bogăția din spate, cu atât dorința de avânt devine și mai mare. La fel, pe măsura priceperii și simțirii acestor coordonate, cu atât ești uluit de imensa plasă de semne și înțelesuri, de exprimări grafice și de realități prinse în ele care formează pânza freatică a umanității. Important rămâne doar atât: să îți deschizi fereastra și să lași lumina adevărată, purificată de cataracta imediatului opac, să te pătrundă precum în altă lucrare monumentală a lui Oravitzan, în vitraliul de la Mitropolia Banatului, pildă de dialog fluid între mozaicul în piatră sau lemn cu cel din sticlă.
Sala 8: Împărăția Luminii
Și pentru a rămâne, în ultima sală, tot la o paralelă, ceea înseamnă aici poarta spre împărăția luminii reia tema centrală a celor două iconostase oravitzănești de la Mânăstirea Nicula și biserica Schimbarea la Față din Cluj. Ceea ce este translucid în vitraliul de la Mitropolia Banatului este aici consistența aurului-cer, geometria care nu te încorsetează, ci te ordonează, care te scoate finalmente din labirint, repunându-ne în intersecția cea bună și redându-ți țesăturile celulare și nervurile vieții celei noi. Peretele de aici nu este o fereastră zidită și nici o draperieîn dreptul ei, ci o invitație de a reconsidera sensul în căutarea căruia eram fără să știm și pe care, aflându-l, nu știam cum și unde să îl găsim. Intrați!