Program de vizitare: Miercuri - Duminica: 10:00 - 18:00 (închis luni și marți)
Ferenczy Valér (1885 – 1954)
Portretul nobilului Elek Patyánszky de Viszák, comite suprem de Caraș
semnat cu roșu în stânga jos Ferenczy Valér
Compartimentul de Arte Vizuale, achiziție din anul 2019
Acest portret realizat de Ferenczy Valér în primul deceniu al secolului al XX-lea provine din galeria nobililor Patyánszky de Viszák, o familie cu un rol bine determinat în viața economică, socială și culturală din zona Lugojului. Înnobilați în prima jumătate a secolului al XIX-lea, membrii acestei familii s-au remarcat prin acțiunile lor politice și economice. Judecători, luptători în armata generalului Bem în timpul revoluției maghiare din 1848, deținători de înalte funcții în aparatul de stat austriac și austro-ungar, reprezentanții acestei familii au fost portretizați în repetate rânduri de artiști consacrați în cele două capitale ale Imperiului Austro-Ungar: Viena și Budapesta. Portretul s-a aflat înainte de anul 1989 în proprietatea Ecaterinei Patyánszky de Viszák, născută Muschong, fiica lui Jacob Muschong, celebrul om de afaceri din Banatul începutului de secol XX, implicat în producția de țiglă și cărămidă în Imperiul Austro-Ungar. Ecaterina s-a căsătorit cu Elemer Patyánszky de Viszák și a devenit, alături de familia surorii căsătorită Szladek, proprietarii fabricilor din Lugoj, Jimbolia, Budapesta și ai Băilor Buziaș, după moartea prematură a tatălui lor, Jacob Muschong, în luna decembrie a anului 1923. Ecaterina a moștenit galeria de portrete ale familiei soțului Elemer Patyánszky de Viszák. Constituind un ansamblu excepțional de portrete nobiliare bănățene din secolul al XIX-lea și începutul veacului următor, galeria Patyánszky de Viszák este un exemplu de fast nobiliar dintr-o provincie aflată la granița Imperiului Austro-Ungar.
Elek Patyánszky (19 august 1836, Reșița – 23 martie 1919, Lugoj) s-a căsătorit cu Irma Ungár și au avut 3 fiice – Viola, Amalia și Constanze.
Viola (1866 – 1954) a devenit în anul 1891 soția nobilului Theodor/Feodor Pálik-Ucsevny de Furluk, Amalia soția dr. Gyula Lüdig, iar Constanze (1873 – 1955) s-a căsătorit în 1895 cu baronul Béla Botka de Kislapasi, (1861 – 1923), cel care a deținut în perioada 1906-1910 funcția de comite suprem al comitatului Torontal.
Text: Marius Cornea
Foto: Milan Șepețan
Design: Ionela Slejiuc
Placă unifacies dedicată Corneliei Brediceanu, realizată de Anton Rudolf Weinberger în 1932
Bustul Corneliei Brediceanu în profil spre dr.; sub bust, legenda: Mama Cornelia (este reprodusă semnătura autografă); jos, în st.: LUGOJ 1932., în dr. semnătura gravorului: A. WEINBERGER. De formă dreptunghiulară, cu partea de sus rotunjită, piesa de bronz are dimensiunile: 169 x 225 mm. Se păstrează în colecția de medalii a MNB la nr. inventar 1734. Nu se cunosc date legate de anul sau împrejurările în care placa Corneliei Brediceanu a ajuns în colecția MNaB.
Piesa, rară și deosebit de frumoasă, nu este cunoscută în literatura românească de specialitate.
Cornelia Brediceanu (1856-1951) a fost fiica Paulinei (născută Seimanu) şi a lui Constantin Rădulescu (1824-1895), avocat, inginer și primar timp de mai mulți ani al orașului Lugoj. Cultivată, cunoscând limbile germană, maghiară şi franceză, a fost în același timp și o pianistă talentată. În 1876 Cornelia s-a căsătorit cu avocatul Coriolan Brediceanu (1850-1909), cel care avea să devină deputat în Parlamentul din Budapesta și unul dintre cei mai cunoscuți militanți pentru drepturile românilor din Banat și Transilvania în cadrul Monarhiei Austro-Ungare. Cornelia și Coriolan Brediceanu au avut patru copii: Tiberiu (1877-1968), jurist, compozitor, folclorist, membru corespondent al Academiei Române; Caius (1879-1953), avocat, om politic și diplomat; Sempronia (1888-1957) și Cornelia (1897-1983), medic stomatolog, soția lui Lucian Blaga (1895-1961). Și-a dedicat întreaga viaţă familiei, în casa din centrul Lugojului, de pe str. Făgetului nr. 4 (azi str. Victor Vlad Delamarina).
Născut în Banat, la Reșița, Anton Rudolf Weinberger (1879-1936) a fost elevul renumiților gravori austrieci Stefan Schwartz (1851-1924) și Josef Tautenhayn senior (1837-1911). Stabilit definitiv la Viena, din 1907 Weinberger a activat ca artist independent, expunând anual la marile saloane și expoziții ale vremii. Autor a peste 100 de medalii şi plachete, s-a bucurat de succes în epocă, rămânând cunoscut ca un rafinat portretist. Lucrările sale se găsesc atât în colecții particulare, cât și în colecțiile unor muzee din Viena, Budapesta, Berlin, Paris, Dortmund, Salzburg, Baden.
Unele dintre medaliile și plachetele sale portretizează personalităţi românești din epocă: mitropolitul Miron Cristea (1920), Octavian Goga, ministru al Cultelor și Artelor (1920); istoricul de artă Alexandru Tzigara-Samurcaş (1921), arhiepiscopul Raymund Netzhammer (1923), dirijorul George Georgescu (1923), omul politic Alexandru Marghiloman (1920 și 1924), diplomatul Carol M. Mitilineu (1925), inginerul și colecționarul Constantin C. Orghidan (1925), farmacistul George Grinţescu (1933) ș.a.
Bibliografie: Nicoleta Demian, Portrete ale Bredicenilor din Lugoj de Anton Rudolf Weinberger, în Banatica, 29, II, 2019, pp. 251-286.
Text: Dr. Nicoleta Demian, cercetător științific, Secția Istorie
Foto: Milan Șepețan
Design: Ionela Slejiuc
Clișee pe sticlă înfățișând înmormântarea lui Károly Telbisz (24 octombrie 1914)
Károly Telbisz (1854-1914), baron Telbisz de Obesenyo, a fost unul dintre cei mai apreciați primari ai Timișoarei, preluând această funcție la vârsta de doar 31 de ani. În timpul conducerii sale de aproape trei decenii (1885-1914) Timișoara a cunoscut o dezvoltare și o înflorire remarcabilă, devenind primul oraș din țară unde, după model vest-european, întreprinderile au fost preluate în regie proprie. Datorită strădaniilor primarului au fost înființate: Fabrica de pălării, Fabrica de tricotaje, Fabrica de textile, Fabrica de pantofi „Turul”, Fabrica de lanțuri, precum și Industria lânii.
Un mare efort și decizii înțelepte din partea lui Károly Telbisz au presupus lucrările de defortificare a Timișoarei (1891-1910), regularizare a Begăi, canalizarea generală și aprovizionarea cu apă, înglobarea comunei Mehala, înființarea unui Liceu de stat, a unei Preparandii de învățători, a unei Școli Profesionale de prelucrare a lemnului, al unui Liceu de fete, precum și al unui Azil de copii. În timpul conducerii lui Károly Telbisz au fost edificate principalele instituții de cultură timișorene, a crescut numărul școlilor comunale și au fost puse bazele unei instituții de învățământ superior. La toate acestea s-a adăugat atmosfera pașnică, de armonie și deplină înțelegere dintre diferitele naționalități și confesiuni conlocuitoare.
Înrăutățirea stării de sănătate a primarului a pus capăt lungului șir de prefaceri, acesta fiind nevoit în anul 1914 să solicite pensionarea timpurie. La doar o lună, pe 14 iulie 1914 Károly Telbisz se va stinge din viață în Austria. La aflarea tristei vești, s-a constituit la Timișoara o Adunare Generală extraordinară care a hotărât ca Telbisz, care din anul 1905 fusese ales cetățean de onoare, să fie acum considerat răposat al orașului. S-a decis, de asemenea, ca trupul său neînsuflețit să fie adus în orașul în care era atât de iubit și să fie reînhumat în cimitirul romano-catolic din Cetate.
Deși inițial înmormântat în Austria, trupul neînsuflețit al lui Károly Telbisz a fost adus la Timișoara, depus în Biserica Piaristă, de unde, în data de 24 octombrie 1914, înainte de a fi reînhumat, a fost condus de un nesfârșit și îndurerat cortegiu în fața primăriei, unde membrii acestei instituții, în frunte cu Josef Geml, primarul în funcție, au ținut să își prezinte în mod solemn omagiile și să își ia rămas bun de la cel care timp de trei decenii a dirijat destinul orașului de pe malurile Begăi spre un mare nivel de evoluție, prosperitate și progres.
Surse : K. Telbisz, J. Bellai, Dr. Telbisz Károly 25 évi polgármesteri müködése alatt elmondott beszédei, Timișoara, 1910, 233, 321;
Text: Teodora Moț
Design: Ionela Slejiuc
Foto: fototeca Secției de Istorie a Muzeului Național al Banatului Timișoara
Serviciu de toaletă pentru călătorie, în cutie de lemn, atelier J. C. Klinkosch k.k. Hof- und Kammerlieferant, Viena, databil 1872-1900, argint 800 0/00, 18 piese, greutate 6,289 kg.
Fiecare piesă este marcată cu blazonul comanditarului, o familie de aristocrați cu rang de conți.
Compartimentul de Arte Vizuale, achiziție în anul 2018
Realizate la Viena de firma Josef Carl von Klinkosch, cele 18 piese din argint 800 0/00 reprezintă o mărturie a gustului pentru lux a marii burghezii și a aristocrației din Imperiul austro-ungar. Acest serviciu de călătorie pentru două persoane a fost produs după anul 1879, când împăratul Franz Joseph îl înnobilează pe Josef Carl, acordându-i titlul nobiliar ”Ritter von ” (cavaler de Klinkosch).
Firma Klinkosch a fost înfințată în 1830/1831 de Carl Klinkosch și Stefan Mayerhofer cu numele Mayerhofer și Klinkosch, în anul 1851 fiind preluată de Josef Carl. Grație produselor de argint de înaltă calitate, firma Klinkosch a fost căutată de marea burghezie și artistocrație a Imperiului, din anul 1855 firma deținând și calitatea de furnizor regalo-imperial (k.u.k Hof- und Kammerlieferant). În anul 1869 Klinkosch devine singurul proprietar al firmei, iar numele acesteia va fi schimbat în J. C. Klinkosch. Obiectele de argint produse de această firmă se bucură în prezent de un real succes financiar pe piața de artă europeană, Klinkosch fiind asociat cu renumele argintăriei vieneze din secolul al XIX-lea.
Cutia cu cele 18 piese de argint a fost achiziționată de Muzeul Național al Banatului în anul 2018 din moștenirea unei doamne din Timișoara, născută în familia unor negustori de textile din Innsbruck, educată la un pension din Elveția, care s-a căsătorit prima oară în 1910 cu un reprezentant al burgheziei austriece, iar a doua oară în anul 1920 cu un medic din Banat. Doamna a primit acest serviciu cu 18 piese din argint de la prietena sa, Alice, care era născută la Viena și stabilită în Timișoara în urma căsătoriei cu Johann Geyer. Acest serviciu de argint a fost primit de Alice de la tatăl ei din Viena și a rămas în locuința familiei Geyer din cartierul Fabric până după al Doilea Război Mondial, când Alice este victima unei crime în apartamentul din Piața Romanilor, care a șocat Timișoara postbelică.
Text: Marius Cornea
Design: Ionela Slejiuc
Foto: Șepețan Milan
În anul 1718, odată cu înființarea Magistratelor German și Rascian, în Timișoara au fost create și Gărzile Cetățenești înarmate, care au avut atât rol militar, fiind implicate în conflictul austro-turc din 1738-1739, cât și civil, asigurând paza și ordinea orașului, carantina spitalelor etc. Cunoscute sub numele de Bürgergarde și Freie Compagnie, aceste unități sunt destul de rar amintite în documentele de până în anul 1781.
Odată cu acordarea drepturilor de oraș liber regesc în anul 1781, la Timișoara au fost reorganizate Gărzile Cetățenești, fiind dotate cu uniforme, arme și drapele noi. Conform datelor statistice păstrate, în anul 1782 garda germană avea 154 membri, iar cea sârbească 118 membri. Două decenii mai târziu, în 1809, Garda Cetățenească din Timișoara număra 1400 pedestrași și 100 călăreți.
Coiful a aparținut Gărzii Cetățenești din Timișoara, respectiv companiei de călăreți, recrutată în general din rândul etnicilor germani. Piesa a fost la origine una militară, aflându-se inițial în echiparea cavaleriei habsburgice. Coiful Mod. 1836 a fost introdus în echiparea cavaleriei habsburgice în anul 1836, fiind utilizat în perioada domniei împăratului Ferdinand I (până în anul 1848). Acest tip de coif era purtat de ofițerii companiilor de dragoni (unități de cavalerie medie, situate între cuirasieri și cavaleria ușoară, capabile să lupte ca și infanterie călare). Unitatea de călăreți din Timișoara era echipată cu uniforme similare dragonilor austrieci. Coiful a fost donat muzeului de către consilierul local Meskó Béla în anul 1904.
Descriere: Calota semisferică este realizată prin presare din tablă metalică subţire; în partea frontală a calotei există o placă metalică din alamă cu marginile decorate cu motive vegetale stilizate, iar în zona centrală sunt prezente două litere mari din alamă: “F” şi “I”, monograma împăratului Ferdinand I. Pe laturile calotei sunt fixate două obrăzare subţiri din alamă, alungite şi segmentate; ele sunt fixate de calotă cu câte un inel din alamă, prins în gura unui cap de leu, pe ambele părţi. Deasupra există o creastă masivă, din alamă, bogat decorată. În partea frontală a crestei este redată stema bicefală a Austriei, deasupra căreia apare un blazon. Pe cele două laturi ale crestei apare un decor identic: un leu sugrumând un şarpe stilizat. În interiorul coifului se păstrează curelăria originală, pentru fixarea pe cap şi cureaua inferioară de la bărbie.
Atelier/autor: austriac.
Dimensiuni: L: 24,5 cm; l max.: 18 cm; H: 27 cm.
Nr. Inv. Istorie: 3462.
Bibliografie: Zoran Markov, Dragutin Petrović, Cold Arms, Gradski Muzej Vršac,
Vršac, 2012, p. 128.
Text: dr. Zoran Markov, șeful secției Istorie a Muzeului Național al Banatului.
Design imagine: Ionela Slejiuc, muzeograf secția Arheologie a Muzeului Național al Banatului
VAZĂ ”Alegoria Primăverii cu doi putti și ghirlandă de flori”
autor: Michael Powolny (1871 – 1954)
atelierul Wiener Keramik, Viena
databil: 1906-1910
Compartimentul de Arte Vizuale, achiziție din anul 2019
Michael Powolny (1871-1954) este sinonim cu excelența în domeniul ceramicii din Austria în primele decenii ale secolului al XX-lea. Sculptor și ceramist, profesor la Școala de Arte și Meserii din Viena în perioada 1909-1936, Powolny a înființat Atelierele Vieneze de Ceramică (Wiener Keramik) împreună cu Bertold Lőffler în anul 1906, obiectele realizate fiind comercializate prin celebrele Wiener Werkstätte. Michael Powolny a devenit foarte cunoscut la nivel internațional prin piesele inspirate de motivul cu putti, prețurile atinse la casele de licitații în ultimii 20 de ani fiind considerabile pentru piața dedicată artelor decorative în stil Secession.
Vaza ”Alegoria Primăverii cu doi putti și ghirlandă de flori” a fost creată de Michael Powolny în atelierele Wiener Keramik în jurul anului 1910, ajungând în patrimoniul Muzeului Național al Banatului în 2019 prin achiziție din moștenirea unui cunoscut medic colecționar din Timișoara, în proprietatea căruia piesa s-a aflat timp de decenii. Medicul a cumpărat vaza de pe piața de artă din Timișoara după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, când fostele familii burgheze au fost nevoite să vândă obiecte de artă pentru supraviețuirea în noul regim comunist. Pasiunea pentru artă decorativă a medicului colecționar este o dovadă vie a existenței unor piese de înaltă măiestrie artistică deținute odinioară de familiile înstărite din Timișoara și fostele capitale ale Imperiului Austro-Ungar: Budapesta și Viena. Constituind o piesă excepțională de artă decorativă, vaza cu doi putti și ghirlandă de flori prezintă valențe artistice în cheie Secession.
Text: Marius Cornea
Design: Ionela Slejiuc
Foto: Șepețan Milan
Ghiocul panteră (Cypraea pantherina) din mormântul sarmatic de la Gelu (Timiș)
La fel ca alte specii de Kauri, datorită aspectului de porțelan, ghiocul panteră a fost folosit din timpuri vechi. A fost găsit de arheologi în piramidele egiptene, în ruinele antice de la Pompei, în necropole din Spania, Franța și nu numai. În primele culturi europene, oamenii au folosit aceste cochilii ca ornamente și ca simboluri religioase. Pe teritoriul actual al României, au fost descoperite frecvent în mormintele sarmaților, un popor migrator de origine iraniană, aflat pe teritoriul țării noastre în secolele I-V p.Chr.
Ghiocul își găsește și în prezent întrebuințare, în România fiind utilizat ca instrument magic pentru aflarea viitorului de către așa zisele ghicitoare, care cunosc tainele interpretării sunetelor amplificate de aceste cochilii. Ghiocul panteră, este o specie de gastropod marin al cărui areal biogeografic este limitat la Marea Roșie, de la Golful Aqaba și Golful Suez în N până la Golful Aden în S, dar în prezent poate fi găsit și în estul Mediteranei datorită construcției canalului Suez. Este o specie de dimensiuni medii, cu lungimea minimă de 3.7 cm și maximă de 11.8 cm, atingând în medie valori de 5.7 – 6.5 cm. Face parte din familia Cypraeidae, ale cărei specii sunt cunoscute cu numele general de Kauri (eng. Cowrie).
În județul Timiș, un caz descoperit în anul 1972 de renumitul arheolog bănățean Florin Medeleț, este cel de la Gelu, unde în mormântul unei femei sarmate (sfârșitul secolului III – jumătatea secolului IV p.Chr.) a fost depusă o cochilie de ghioc panteră. Cochilia a fost folosită cel mai probabil ca pandantiv, fiind descoperită alături de 96 de mărgele din chihlimbar, carneol, calcar, sticlă, os și lut. Exemplarul recuperat din mormânt are o formă oval-piriformă, globuloasă pe partea dorsală, iar pe partea ventrală cu o deschidere îngustă și zimțată tipică cochiliilor Kauri. Suprafața sa este predominant aspră și erodată, păstrându-și luciul caracteristic doar în regiunea dorsală a extremității posterioare. Cochilia are dimensiuni puțin peste medie, prezentând 7.47 cm lungime și 4.3 cm lățime.
Bibliografie: Georgescu, A., Bălărie, A. 2017. The story of a sarmatian grave rescued by Florin Medeleț at Gelu (Variaș comm., Timiș County). SCIVA, tomul 68, nr. 1–4, București, p. 119–137.
Text, foto, design: Ionela Slejiuc
Cochilii Kauri din perioada otomană
Melcii kauri (Familia Cypraeidae), sunt un grup de moluște marine format din aproximativ 2000 de specii, ale căror cochilii au fost considerate prețioase încă din cele mai vechi timpuri, datorită aspectului lor de porțelan. Au fost utilizate ca podoabe, accesorii vestimentare, amulete și chiar monede.
Deși acești melci nu trăiesc în apele Mării Negre, în cadrul cercetărilor arheologice desfășurate pe teritoriul actual al României au fost descoperite artefacte din cochilii kauri, precum șiragurile de mărgele din mormintele sciților (secolele VI-V î.Hr.), în descoperirile dacice, în mormintele sarmaților, în mormintele din secolele X-XI și nu numai. Dintre speciile de kauri, cochiliile melcilor Monetaria moneta (Linnaeus, 1758) și Monetaria annulus (Linnaeus, 1758) au devenit foarte populare în întreaga lume, fiind utilizate atât în trecut, cât și în prezent ca amulete și talismane, fiind un simbol pentru noroc, sănătate și fertilitate.
Totodată, pe lângă valoarea estetică și atributele magice, aceste două specii și-au găsit utilitatea ca valută și au circulat pe glob în mai multe locuri decât oricare monedă din istoria banilor, fiind utilizate predominant în Asia, Africa și Oceania, dar și în America de Nord și în unele locuri din Europa. Aceste moluște, sunt specii native din apele calde ale Oceanului Indian și Pacific, dar cochiliile lor s-au răspândit treptat în afara acestui teritoriu, devenind un mijloc de plată utilizat pentru o perioadă de aproximativ 4000 de ani. Rezultatele cercetărilor arheologice ne arată că au fost folosite din secolul al XXIV-lea î.Hr., până în cea de-a doua jumătate a secolului XX. Totuși, există indicii că ar fi fost folosite ca monede și mai devreme de această perioadă, dar contextul este dificil de separat de utilizarea lor în scopuri ornamentale și ritualice. Cochilii kauri aparținând acestor două specii au fost descoperite și în Timișoara, în cadrul cercetării arheologice preventive, desfășurată în anul 2014 în Piața Unirii, de către o echipă de arheologi a Muzeului Național al Banatului. Cochiliile descoperite datează din perioada otomană (secolul al XVII-lea, începutul secolului al XVIII-lea) și sunt de dimensiuni mici (lungimea variază între 1.5 cm și 2.1 cm), lungimea minimă menționată în literatură fiind de 1 cm, iar cea maximă de 4.4 cm. Acestea prezintă urme de prelucrare, fiind secționate apical (este îndepărtată partea superioară), precum și urme de uzură, aspecte ce indică utilizarea lor ca mărgele sau pandantive.
Cochiliile prezentate în imagini fac parte din descoperirea amintită mai sus, cu mențiunea că dispunerea acestora în șirag s-a realizat pentru a ilustra un posibil mod de utilizare, fără a reprezenta contextul în care au fost descoperite.
Bibliografie selectivă
Hogendorn, J., Johnson, M. 2003. The shell money of the slave trade. Vol. 49. Cambridge University Press, 230 pp.
Iconomu, C. 2006. Un mormânt de la sfârşitul primei epoci a fierului de la Pocreaca-Iaşi. Arheologia Moldovei, XXIX, 57 – 65.
Teodoru V.V. 1998. Contribuții la cunoașterea civilizației geto-dacice în zona est-carpatică în lumina cercetărilor arheologice. Arheologia Moldovei, XXI, 29-41.
Dragotă, A. 2014. Podoabe şi accesorii vestimentare din Banat, Crişana şi Transilvania (secolele X–XI). Editura Mega, Cluj- Napoca, 261 pp.
Aur Nativ
Pe teritoriul României se află unele dintre cele mai bogate zăcăminte aurifere din Europa, care au fost exploatate încă din preistorie și care se grupează în trei zone principale: Munții Metaliferi (Munții Apuseni), zona Baia Mare și zona centrală a Carpaților Meridionali (Valea Pianului, Valea lui Stan). Primele două zone au fost exploatate în trecut și bogația zăcământului permite o reluare a exploatării, în timp ce în zona Carpaților Meridionali zăcămintele sunt fie epuizate, fie exploatarea lor necesită costuri foarte ridicate. A fost estimat că, de-a lungul timpului, din zona Baia Mare, de unde provin și două dintre rocile expuse, au fost extrase cca. 125 t de aur, deși este posibil ca această cantitate să fi fost chiar mai mare. În cazul artefactelor aflate în muzee, pentru determinarea zonei de proveniență a metalelor din componența lor, se pot folosi diverse metode de analiză nedistructive. Folosind metoda de analiză elementară XRF (Fluorescență de raze X), în cadrul IFIN-HH (Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizică și Inginerie Nucleară Horia Hulubei, Măgurele) au fost analizate artefacte care au fost confecționate din aliaje ce conțin aur provenind din colecțiile mai multor muzee din România, datând din perioada Neolitică și a Epocii Bronzului. În acest fel au putut fi identificate concentrațiile de aur, argint și cupru, precum și prezența unor elemente chimice (staniu, stibiu, telur) care sunt caracteristice aurului aluvionar și de filon din Transilvania.
Daniela Cristea, Studiul aurului din România în vederea stabilirii provenienţei obiectelor arheologice din patrimoniul cultural naţional, teză de doctorat, 2012
Cele trei roci expuse, au fost achiziționate de către Muzeul Național al Banatului în anul 1957 și fac parte din Colecția de Minerale – Paleontologie a Secției Științele Naturii.
1. Aur nativ colectat în zona Baia Mare, număr inventar: 2120
2. Aur nativ colectat în zona Baia Mare, număr inventar: 1160
3. Aur nativ colectat în zona Zlatna, număr inventar: 1162a
În cadrul colecției de pistoale și revolvere a Muzeului Național al Banatului, colecție care numără la ora actuală aproape o sută de piese, se păstrează și trei arme decorative de factură
turcească.
Realizate în prima jumătate a sec. al XX-lea în Anatolia, cele trei piese fac parte din larga categorie a obiectelor suvenir, fiind comercializate cu precădere turiștilor occidentali care vizitau Turcia în anii ’20-’50 ai secolului trecut.
Din lotul celor trei ”arme cu cremene” se distinge așa-numita pușcă de genunchi sau knee-gun, piesă cu un design aparte, mai puțin cunoscută și foarte rar utilizată în spațiul românesc. Armele de genunchi au fost utilizate cu precădere în arealul Anatoliei, în sec. XVIII-XIX, făcând parte din echipamentul călăreților. Spre deosebire de pistolul de cavalerie sau pistolul de cobur, arma de genunchi se evidenția prin forma sa specifică (un pistol prevăzut cu pat de pușcă și cu țeavă puternic evazată la gură, de tip tromblon), dar mai ales prin tehnica de folosire: în momentul tragerii, patul armei era sprijinit pe genunchiul călărețului, de unde și numele de armă de genunchi.
Asemenea arme erau utilizate și în Peninsula Balcanică, în perioada stăpânirii otomane, însă ponderea lor în cadrul armelor balcanice era relativ restrânsă. Piesa aflată în colecția instituției noastre este o imitație târzie de secol XX, pur decorativă, intrată în inventarul muzeului în anul 1977 în urma unui transfer de obiecte de la Administrația Financiară Timișoara.