Program de vizitare: Miercuri - Duminica: 10:00 - 18:00 (închis luni și marți)
„O privire spre viitor – 100 de ani de la nașterea lui Pier Paolo Pasolini” este o expoziție de fotografie ce va cuprinde și proiecții de film, precum și videoclipuri inedite din viața lui.
Clanga clanga (Pallas, 1811)
Clasa Aves, Ordin Falconiformes, Familie Accipitridae
„Acvila țipătoare mare este o specie caracteristică zonelor împădurite de altitudine joasă situate în apropierea zonelor umede. Lungimea corpului este de 59-69 cm și greutatea medie este cuprinsă între 1600-2500 g, femelele fiind mai mari (până la 3200 g). Anvergura aripilor este cuprinsă între 153-177 cm. Este o pasăre de dimensiuni mari, compactă, cu penaj brun închis, a cărei siluetă în zbor seamănă cu cea a acvilei țipătoare mici (Aquila pomarina).
Ştefan Popa Popa ’S este un important reprezentant al artei plastic contemporane. Pentru marele său talent, precizia şi viteza de lucru, a obţinut numeroase premii naţionale şi internaţionale.
Muzeul Popa’S face parte din cadrul Compartimentului Arte –Vizuale, a Muzeului Naţional al Banatului şi se află în Bastionul Theresia (în curtea bastionului).
În muzeu pot fi văzute caricaturi, fotografii, scrisori, documente şi distincţii importante.
Expoziția deschisă la Bastionul Maria Theresia în perioada 5 iulie – 31 august 2022, expoziția stradală cu panourile informative din cele 18 locații emblematice ale cartierului Cetate, dar și aplicațiile online, mobile și de realitate augmentată și virtuală prin intermediul cărora publicul poate regăsi poveștile vechi și noi ale Timișoarei online și poate chiar „călători” în vechiul cartier Cetate, cu ajutorul realității virtuale.
Mărgele din chihlimbar, sticlă, carneol, calcar, ceramică și os, descoperite în mormântul sarmatic de la Gelu (jud. Timiș)
Încă din perioada preistorică, împodobirea corpului cu diverse obiecte a reprezentat un rol important în manifestarea identității culturale, bijuteriile fiind purtate pentru a marca un anumit statut social sau ca amulete. Descoperirile arheologice au conturat o imagine a accesoriilor și rolului acestora nu foarte diferită de prezent. Principalele diferențe care se remarcă sunt accesibilitatea materialelor în contextul infrastructurii de astăzi, precum și semnificația simbolică accentuată în trecut, când puterea protectoare a amuletelor conta mai mult, unele având inscripții magice sau semnificații speciale manifestate prin forme, materiale și culori.
În mormintele sarmatice sunt descoperite frecvent mărgele care se presupune că au fost cusute pe diferite articole vestimentare, reprezentând o tendință răspândită pe întreaga perioadă a existenței acestui popor migrator.
În anul 1972, a fost descoperit în comuna Gelu din județul Timiș, un mormânt sarmatic aparținând unei femei. Acesta a fost cercetat de arheologul bănățean Florin Medeleț, care a descoperit în inventarul funerar 96 de mărgele depuse în zona toracică a scheletului.
Mărgelele descoperite sunt de forme, culori și dimensiuni diferite, precum și confecționate din materiale diverse. Printre acestea se găsesc 31 mărgele din chihlimbar, dintre care una este tubulară iar restul sunt cilindrice. Cele 28 de mărgele din sticlă au forme variate (floare, cilindrică, paralelipipedică și biconică) și cromatică diferită (translucid, alb, albastru, verde, portocaliu sau ocru). Alte 20 de mărgele au fost confecționate din carneol, având formă de prismă de culoare roșu închis, iar 11 mărgele tubulare realizate din calcar și-au păstrat culoarea albă a materialului. Au fost descoperite și 4 mărgele paralelipipedice din ceramică de culoare cărămizie și o mărgea paralelipipedică din os de culoare gălbuie.
Dintre mărgelele descoperite, atenția arheologilor a fost atrasă în mod deosebit de prezența în număr mai mare a mărgelelor din chihlimbar, care de obicei au fost prezente într-un procent mai mic în depunerile funerare cercetate până în prezent. Acest tip de mărgele a apărut în bazinul carpatic începând cu secolul al II-lea până în secolul al V-lea, dar pe teritoriul actual al Banatului sunt întâlnite doar în perioada târzie a antichității (ultima treime a secolului al III-lea – începutul secolului al IV-lea). Mărgelele din chihlimbar sunt considerate a fi dovada comerțului dintre sarmați și comunitățile din zonele nordice.
Text, design: Ionela Slejiuc
Fotografie: Andrei Georgescu
Referință bibliografică: Georgescu, A., Bălărie, A. 2017. The story of a sarmatian grave rescued by Florin Medeleț at Gelu (Variaș comm., Timiș County). SCIVA, tomul 68, nr. 1–4, București, p. 119–137.
Fructieră cu figură feminină, în stil Szecesszió
Ceramică glazurată, fabrica Zsolnay din Pécs (Ungaria), seria 7280, înălțime 24 cm, Compartimentul de Arte Vizuale, achiziție din anul 2019
Realizată în primul deceniu al secolului al XX-lea de celebra fabrică Zsolnay din Pécs, această piesă în stil Szecesszió (în lb. maghiară) / Jugendstil / Secession (în lb. germană) / Art Nouveau (în lb. franceză) este un produs de lux realizat pentru un public cu interes pentru artele decorative în perioada La Belle Époque.
Fabrica Zsolnay a fost înființată de Zsolnay Miklós (1800-1880) în sudul Ungariei în anul 1853 pentru producția unor piese de ceramică. Fiul acestuia, Zsolnay Vilmos (1828-1900), este implicat în activitatea companiei începând cu anul 1863, ducând o politică abilă pentru recunoașterea calității produselor Zsolnay la nivel mondial, prin prezentarea acestora la marile expoziții internaționale din Viena (1873) și Paris (1878), unde obține premii importante. În anul 1900 fiul lui Vilmos, Miklós, preia conducerea companiei și lansează producția de ceramică în repertoriul stilistic Art Nouveau, Zsolnay devenind în pragul Primului Război Mondial cea mai importantă companie în acest domeniu în partea de est a monarhiei austro-ungare.
Fructiera Zsolnay prezintă ca element central silueta elansată a figurii feminine redate în mișcare, faldurile rochiei formând cele două talere ale fructierei cu configurația unor frunze de nufăr, elementele vegetale regăsindu-se în talia înaltă a rochiei vaporoase și în cununa care împodobește părul bogat al figurii Art Nouveau.
Această piesă a intrat în patrimoniul Muzeului Național al Banatului prin achiziție din moștenirea unui medic colecționar din Timișoara, în proprietatea căruia piesa s-a aflat timp de decenii. Acest medic a achiziționat fructiera Zsolnay de pe piața de artă din Timișoara după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, când multe piese de artă decorativă erau oferite spre vânzare de fostele familii burgheze nevoite să vândă pentru supraviețuirea în Republica Populară Română.
Text: Marius Cornea
Foto: Milan Șepețan
Design: Ionela Slejiuc
Două cranii de gepizi deformate artificial, descoperite în situl arheologic de la Freidorf (Timișoara)
Deformarea craniană artificială, este un obicei dificil de înțeles în contextul social actual, dar care a fost practicat pe tot globul o lungă perioadă de timp din istoria omenirii, fiind descris pe toate continentele și datând din preistorie până în prezent. Nu este un obicei caracteristic doar speciei noastre, fiind descoperit și la omul de Neanderthal din peștera Shanidar (Irak), care a trăit în urmă cu aproximativ 45.000 de ani.
Motivele pentru denaturarea intenționată a formei capului, ca practică socio-culturală, includ identificarea etnică, creșterea poziției sociale în cadrul unui grup sau menținerea standardelor de frumusețe. Ca trăsătură cosmetică, a fost practicată atât pentru noțiunea de frumusețe cât și pentru a intimida în lupte, Hunii fiind cel mai cunoscut exemplu de popor străvechi care a aplicat deformarea craniană artificială pentru a obține un aspect mai aprig al viitorilor războinici, care devin astfel mai înspăimântători în luptă.
Deformarea craniană intenționată se obține prin metode diverse aplicate la copii, aceștia având oasele craniene moi și elastice. Metodele sunt aplicate începând de la câteva zile după naștere, până la câteva luni și chiar până la 3-5 ani, în funcție de efectul dorit.
Cazurile descoperite în Europa prezintă frecvent o deformare craniană produsă prin aplicarea de comprese și bandaje pe cap, rezultatul fiind aplatizarea frunții. O altă formă populară este aspectul conic obținut cu ajutorul bandajelor strânse, probabil în baza credinței că un craniu mai alungit oferă mai mult spațiu pentru abilități intelectuale și memorie.
În Europa, acest obicei a fost practicat predominant de triburile gepidice, hunice, sarmatice, alane și gotice, iar în perioada migrațiilor aceste triburi au influențat și alte populații, dar pe teritoriul României s-a observat ca fiind practicat doar de popoarele migratoare, fără a fi însușit de cele autohtone.
În România, arheologii au descoperit mai multe cazuri care prezintă deformare craniană artificială, aparținând predominant populațiilor sarmatice, hunice și gepidice, dar și din perioada romano-bizantină și medievală timpurie de tip Dridu.
În județul Timiș, au fost descoperite în situl arheologic Timișoara-Freidorf, 2 cazuri care prezintă această practică, aparținând unor gepizi. Craniul unui copil de 6-7 ani, care a trăit în secolul al V-lea p.Chr., a fost descoperit în campania de cercetări arheologice desfășurată în 2006, iar în anul 2017 a fost descoperit un alt caz, de data aceasta prezent la o femeie cu vârsta aproximativă de 35-40 ani, care a trăit de asemenea în secolul al V-lea p.Chr. Ambele cazuri prezintă o deformare realizată cu ajutorul bandajelor (tip anular), rezultatul fiind alungirea osului frontal și aplatizarea celui occipital.
Explicație imagini: centru și stânga: craniu femeie (35-40 ani), dreapta: craniu copil (6-7 ani); linia roșie punctată reprezintă cu aproximare forma normală a craniului.
Text, fotografii, design: Ionela Slejiuc
Bibliografie selectivă:
sticlă gravată cu motive vegetale
Fabrică de sticlă din Republica Socialistă România
Databil: 1970 – 1980
17 x 3,5 x 7,3 cm
Compartimentul de Arte Vizuale, donația Ligia Elisabeta Costin în anul 2018
Prin donația Ligia Elisabeta Costin de obiecte din porțelan, sticlă și cristal, textile și accesorii vestimentare se conturează un profil de cetățean al României socialiste din perioada 1960-1989, cu apetență pentru obiectele produse în fabricile românești. Cele 1357 piese provin din aceeași sursă: casa Liei Eugenia Costin (1934-2017) din Timișoara.
Născută la Bozovici în familia Eugeniei și a preotului dr. Iacob Crețiu, Lia Eugenia a studiat la Liceul din Caransebeș, ulterior absolvind Facultatea de Biologie-Geografie din Cluj. Căsătorită în anul 1958 cu Neculae Costin, absolvent al Facultății de Mecanică din Cluj, Lia Eugenia Costin a activat ca profesoară de biologie și geografie la Sadu, Târgu-Jiu și Timișoara, în cadrul Liceului Electrotimiș, al Liceului Silvic și al Liceului de Informatică. Fără să dispună de surse financiare importante pentru achiziționarea unor obiecte spectaculoase din fostele țări comuniste din Europa de Est, Lia Eugenia Costin a urmărit ca în propria colecție să fie reprezentate majoritatea fabricilor de profil din România: porțelan de Alba Iulia și Cluj, Curtea de Argeș și Dorohoi, sticlărie de Avrig, Turda și Tomești, faianță de Sighișoara. Donația cuprinde pahare pentru șampanie, vin, coniac, lichior, țuică, oranjadă, apă și bere, boluri, cupe, flacoane și carafe, bomboniere și vase pentru flori, bibelouri.
În rândul obiectelor donate se găsesc obiecte de sticlă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, servicii de porțelan de masă, de ceai și cafea din perioada interbelică, provenind din ateliere germane, austriece și cehoslovace, alături de tacâmuri din alpaca argintate, care depun mărturie despre gustul unei familii din Banat din prima jumătate a secolului XX: familia preotului dr. Iacob Crețu, consilier al Episcopiei Caransebeșului.
Text: Marius Cornea
Foto: Milan Șepețan
Design: Ionela Slejiuc
Litteczky Endre (1880 – 1953)
Portretul lui Pogány László (1928)
ulei pe pânză, 84 x 63 cm
Compartimentul de Arte Vizuale, achiziție din anul 2018
László Pogány s-a născut la Győr (Ungaria) în 1901 ca fiu al ziaristului Mihály şi al Eugeniei (născută Fuchs, din Jebel). S-a căsătorit cu Anamaria (1907 – 1989), una dintre fiicele medicului Géza Lichtscheindl, directorul spitalului din cartierul Cetate. Cei doi au format o colecţie importantă cu lucrări de Stevan Alexić, Adolf Humborg, Oskar Szuhanek, Endre Litteczky şi, în special, Albert Varga, alături de caricaturi ale personalităţilor timpului, executate de Nándor Kóra Korber şi publicate în paginile ziarului Temesvári Hírlap condus de László Pogány.
În anii `20 colaboratorii ziarului de limbă maghiară Temesvári Hírlap au iniţiat acţiuni de strângere de fonduri pentru o placă memorială pe frontonul casei în care a locuit poetul Endre Ady pe fosta stradă János Arany la nr. 12 (azi, strada Ion Ghica) din cartierul Iosefin. Portretul în relief al poetului a fost executat de Ferdinand Gallas, proprietarii ziarului, familia Pogány – Eugenia (1882 – 1941), văduva lui Mihály, şi fiul acestora, László (1901- 1956) – comandând sculptorului mai multe plachete Ady Endre mici, turnate în bronz şi fixate pe marmură albă în două variante: chipul lui Ady privit din faţă şi din profil. Gallas a participat cu aceste plachete pentru prima dată la expoziţia din 1930 a Breslei Miklós Barabás din Cluj. Acest gest nu este o excepţie în activitatea familiei, proprietară a ziarului Temesvári Hírlap, sălile redacţiei de la etajul I al clădirii din colţul Pieţei Libertăţii oferind spaţiu de expunere diverşilor artişti din perioada interbelică, inclusiv pentru Gheorghe Groza şi Anton Rugescu. După falimentul din 1938 familia este obligată să vândă casa din strada Remus de la nr. 13, din cartierul Elisabetin, şi să se mute în casa bunicii Lichtscheindl din cartierul Fabric. Înainte de decesul survenit în 1956, László Pogány a oferit spre vânzare Muzeului Banatului câteva lucrări pictură și grafică realizate de Albert Varga şi Stevan Alexić.
Text: Marius Cornea
Foto: Milan Șepețan
Design: Ionela Slejiuc
Sabia familiei nobiliare Osztoics de Șemlacu Mare și Șemlacu Mic
(prima jumătate a sec. al XIX-lea)
Familia Osztoics (Ostoici în lb. română, Ostojić în lb. sârbă) este originară din Bosnia, fiind una dintre numeroasele familii creştine de pe cuprinsul teritoriului bosniac, care a ales drumul pribegiei în faţa pericolului otoman şi a impunerii tot mai pronunţate a Islamului în acel spaţiu. Strămoşii nobililor Osztoics de mai târziu au migrat în Imperiul Habsburgic, stabilindu-se inițial la Novi Sad (astăzi în Voivodina, Serbia). Pentru meritele obţinute în războaiele antiotomane, împăratul Leopold al II-lea i-a înnobilat în 7 martie 1791 pe Osztoics Bazil şi pe copiii săi, precum şi pe nepoţii născuţi din căsătoria fiului său János. Carta nobiliară cu blazon, emisă în acest sens, a fost publicată în comitatul Bács la 2 decembrie 1791 şi în comitatul Srem la 17 aprilie 1792.
În data de 9 decembrie 1802 împăratul Francisc II, în schimbul sumei de 60.422 de forinţi, a trecut în proprietatea familiei Osztoics domeniile Şemlacul Mare şi Şemlacul Mic (aflate în comitatul Timiş) şi a permis folosirea prenumelui nobiliar »de Șemlacu Mare și Mic« pentru cei trei frați: János (consilier la curtea regală a comitatului Srem şi consilier al oraşului liber regesc Novi Sad), Péter (casierul oraşului Novi Sad) şi György. Odată cu Şemlacul Mic au ajuns în proprietatea familiei şi domeniile fostei mănăstiri Săraca din imediata apropiere. Biserica mănăstirii a devenit în deceniile următoare cripta nobililor Osztoics, rămânând în proprietatea familiei până în anul 1934.
Sabia familiei nobiliare Osztoics este una dintre cele mai valoroase piese din colecția armelor albe deţinute de instituția noastră, încadrându-se în categoria armelor de paradă purtate de înalţii funcţionari maghiari în secolele XVIII-XIX. Piesa este însă una atipică pentru Europa Centrală, în condiţiile în care aspectul lamei o încadrează pur tipologic în familia săbiilor otomane, cu lamă de tipul kılıç. Singurul detaliu de pe lamă care îi trădează apartenenţa non-turcească este stema Ungariei (ante 1867) gravată pe una din feţele lamei, ornament intercalat printre motivele decorative orientale prezente din abundenţă pe ambele feţe ale lamei. Forma de kılıç turcesc a sabiei are legătură, cel mai probabil, cu originea bosniacă a familiei Osztoics. Sabia i-a aparținut lui Osztoics János II (născ. 1792 – † 1856), poate cel mai reprezentativ membru al familiei, deţinător al funcţiilor de procuror general al comitatului, mare stolnic şi consilier regal.
Material: oţel, alamă, aur, os, lemn, catifea. Tehnică: forjare, gravare, damaschinare, aurire. Dimensiuni: L lamă – 76 cm; L mâner – 13 cm; L totală – 89,5 cm; L teacă – 78 cm.
Muzeul Național al Banatului, colecţia de arme, nr. inv. istorie 3411.
Bibliografie: Zoran Marcov, Mărturii ale familiilor nobiliare bănățene. Sabia nobililor Osztoics, în Oameni, evenimente, tradiții din Banatul de câmpie, VII, Timișoara, 2013, pp. 73-86.