Program de vizitare: Miercuri - Duminica: 10:00 - 18:00 (închis luni și marți)
Două cranii de gepizi deformate artificial, descoperite în situl arheologic de la Freidorf (Timișoara)
Deformarea craniană artificială, este un obicei dificil de înțeles în contextul social actual, dar care a fost practicat pe tot globul o lungă perioadă de timp din istoria omenirii, fiind descris pe toate continentele și datând din preistorie până în prezent. Nu este un obicei caracteristic doar speciei noastre, fiind descoperit și la omul de Neanderthal din peștera Shanidar (Irak), care a trăit în urmă cu aproximativ 45.000 de ani.
Motivele pentru denaturarea intenționată a formei capului, ca practică socio-culturală, includ identificarea etnică, creșterea poziției sociale în cadrul unui grup sau menținerea standardelor de frumusețe. Ca trăsătură cosmetică, a fost practicată atât pentru noțiunea de frumusețe cât și pentru a intimida în lupte, Hunii fiind cel mai cunoscut exemplu de popor străvechi care a aplicat deformarea craniană artificială pentru a obține un aspect mai aprig al viitorilor războinici, care devin astfel mai înspăimântători în luptă.
Deformarea craniană intenționată se obține prin metode diverse aplicate la copii, aceștia având oasele craniene moi și elastice. Metodele sunt aplicate începând de la câteva zile după naștere, până la câteva luni și chiar până la 3-5 ani, în funcție de efectul dorit.
Cazurile descoperite în Europa prezintă frecvent o deformare craniană produsă prin aplicarea de comprese și bandaje pe cap, rezultatul fiind aplatizarea frunții. O altă formă populară este aspectul conic obținut cu ajutorul bandajelor strânse, probabil în baza credinței că un craniu mai alungit oferă mai mult spațiu pentru abilități intelectuale și memorie.
În Europa, acest obicei a fost practicat predominant de triburile gepidice, hunice, sarmatice, alane și gotice, iar în perioada migrațiilor aceste triburi au influențat și alte populații, dar pe teritoriul României s-a observat ca fiind practicat doar de popoarele migratoare, fără a fi însușit de cele autohtone.
În România, arheologii au descoperit mai multe cazuri care prezintă deformare craniană artificială, aparținând predominant populațiilor sarmatice, hunice și gepidice, dar și din perioada romano-bizantină și medievală timpurie de tip Dridu.
În județul Timiș, au fost descoperite în situl arheologic Timișoara-Freidorf, 2 cazuri care prezintă această practică, aparținând unor gepizi. Craniul unui copil de 6-7 ani, care a trăit în secolul al V-lea p.Chr., a fost descoperit în campania de cercetări arheologice desfășurată în 2006, iar în anul 2017 a fost descoperit un alt caz, de data aceasta prezent la o femeie cu vârsta aproximativă de 35-40 ani, care a trăit de asemenea în secolul al V-lea p.Chr. Ambele cazuri prezintă o deformare realizată cu ajutorul bandajelor (tip anular), rezultatul fiind alungirea osului frontal și aplatizarea celui occipital.
Explicație imagini: centru și stânga: craniu femeie (35-40 ani), dreapta: craniu copil (6-7 ani); linia roșie punctată reprezintă cu aproximare forma normală a craniului.
Text, fotografii, design: Ionela Slejiuc
Bibliografie selectivă:
sticlă gravată cu motive vegetale
Fabrică de sticlă din Republica Socialistă România
Databil: 1970 – 1980
17 x 3,5 x 7,3 cm
Compartimentul de Arte Vizuale, donația Ligia Elisabeta Costin în anul 2018
Prin donația Ligia Elisabeta Costin de obiecte din porțelan, sticlă și cristal, textile și accesorii vestimentare se conturează un profil de cetățean al României socialiste din perioada 1960-1989, cu apetență pentru obiectele produse în fabricile românești. Cele 1357 piese provin din aceeași sursă: casa Liei Eugenia Costin (1934-2017) din Timișoara.
Născută la Bozovici în familia Eugeniei și a preotului dr. Iacob Crețiu, Lia Eugenia a studiat la Liceul din Caransebeș, ulterior absolvind Facultatea de Biologie-Geografie din Cluj. Căsătorită în anul 1958 cu Neculae Costin, absolvent al Facultății de Mecanică din Cluj, Lia Eugenia Costin a activat ca profesoară de biologie și geografie la Sadu, Târgu-Jiu și Timișoara, în cadrul Liceului Electrotimiș, al Liceului Silvic și al Liceului de Informatică. Fără să dispună de surse financiare importante pentru achiziționarea unor obiecte spectaculoase din fostele țări comuniste din Europa de Est, Lia Eugenia Costin a urmărit ca în propria colecție să fie reprezentate majoritatea fabricilor de profil din România: porțelan de Alba Iulia și Cluj, Curtea de Argeș și Dorohoi, sticlărie de Avrig, Turda și Tomești, faianță de Sighișoara. Donația cuprinde pahare pentru șampanie, vin, coniac, lichior, țuică, oranjadă, apă și bere, boluri, cupe, flacoane și carafe, bomboniere și vase pentru flori, bibelouri.
În rândul obiectelor donate se găsesc obiecte de sticlă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, servicii de porțelan de masă, de ceai și cafea din perioada interbelică, provenind din ateliere germane, austriece și cehoslovace, alături de tacâmuri din alpaca argintate, care depun mărturie despre gustul unei familii din Banat din prima jumătate a secolului XX: familia preotului dr. Iacob Crețu, consilier al Episcopiei Caransebeșului.
Text: Marius Cornea
Foto: Milan Șepețan
Design: Ionela Slejiuc
Litteczky Endre (1880 – 1953)
Portretul lui Pogány László (1928)
ulei pe pânză, 84 x 63 cm
Compartimentul de Arte Vizuale, achiziție din anul 2018
László Pogány s-a născut la Győr (Ungaria) în 1901 ca fiu al ziaristului Mihály şi al Eugeniei (născută Fuchs, din Jebel). S-a căsătorit cu Anamaria (1907 – 1989), una dintre fiicele medicului Géza Lichtscheindl, directorul spitalului din cartierul Cetate. Cei doi au format o colecţie importantă cu lucrări de Stevan Alexić, Adolf Humborg, Oskar Szuhanek, Endre Litteczky şi, în special, Albert Varga, alături de caricaturi ale personalităţilor timpului, executate de Nándor Kóra Korber şi publicate în paginile ziarului Temesvári Hírlap condus de László Pogány.
În anii `20 colaboratorii ziarului de limbă maghiară Temesvári Hírlap au iniţiat acţiuni de strângere de fonduri pentru o placă memorială pe frontonul casei în care a locuit poetul Endre Ady pe fosta stradă János Arany la nr. 12 (azi, strada Ion Ghica) din cartierul Iosefin. Portretul în relief al poetului a fost executat de Ferdinand Gallas, proprietarii ziarului, familia Pogány – Eugenia (1882 – 1941), văduva lui Mihály, şi fiul acestora, László (1901- 1956) – comandând sculptorului mai multe plachete Ady Endre mici, turnate în bronz şi fixate pe marmură albă în două variante: chipul lui Ady privit din faţă şi din profil. Gallas a participat cu aceste plachete pentru prima dată la expoziţia din 1930 a Breslei Miklós Barabás din Cluj. Acest gest nu este o excepţie în activitatea familiei, proprietară a ziarului Temesvári Hírlap, sălile redacţiei de la etajul I al clădirii din colţul Pieţei Libertăţii oferind spaţiu de expunere diverşilor artişti din perioada interbelică, inclusiv pentru Gheorghe Groza şi Anton Rugescu. După falimentul din 1938 familia este obligată să vândă casa din strada Remus de la nr. 13, din cartierul Elisabetin, şi să se mute în casa bunicii Lichtscheindl din cartierul Fabric. Înainte de decesul survenit în 1956, László Pogány a oferit spre vânzare Muzeului Banatului câteva lucrări pictură și grafică realizate de Albert Varga şi Stevan Alexić.
Text: Marius Cornea
Foto: Milan Șepețan
Design: Ionela Slejiuc
Sabia familiei nobiliare Osztoics de Șemlacu Mare și Șemlacu Mic
(prima jumătate a sec. al XIX-lea)
Familia Osztoics (Ostoici în lb. română, Ostojić în lb. sârbă) este originară din Bosnia, fiind una dintre numeroasele familii creştine de pe cuprinsul teritoriului bosniac, care a ales drumul pribegiei în faţa pericolului otoman şi a impunerii tot mai pronunţate a Islamului în acel spaţiu. Strămoşii nobililor Osztoics de mai târziu au migrat în Imperiul Habsburgic, stabilindu-se inițial la Novi Sad (astăzi în Voivodina, Serbia). Pentru meritele obţinute în războaiele antiotomane, împăratul Leopold al II-lea i-a înnobilat în 7 martie 1791 pe Osztoics Bazil şi pe copiii săi, precum şi pe nepoţii născuţi din căsătoria fiului său János. Carta nobiliară cu blazon, emisă în acest sens, a fost publicată în comitatul Bács la 2 decembrie 1791 şi în comitatul Srem la 17 aprilie 1792.
În data de 9 decembrie 1802 împăratul Francisc II, în schimbul sumei de 60.422 de forinţi, a trecut în proprietatea familiei Osztoics domeniile Şemlacul Mare şi Şemlacul Mic (aflate în comitatul Timiş) şi a permis folosirea prenumelui nobiliar »de Șemlacu Mare și Mic« pentru cei trei frați: János (consilier la curtea regală a comitatului Srem şi consilier al oraşului liber regesc Novi Sad), Péter (casierul oraşului Novi Sad) şi György. Odată cu Şemlacul Mic au ajuns în proprietatea familiei şi domeniile fostei mănăstiri Săraca din imediata apropiere. Biserica mănăstirii a devenit în deceniile următoare cripta nobililor Osztoics, rămânând în proprietatea familiei până în anul 1934.
Sabia familiei nobiliare Osztoics este una dintre cele mai valoroase piese din colecția armelor albe deţinute de instituția noastră, încadrându-se în categoria armelor de paradă purtate de înalţii funcţionari maghiari în secolele XVIII-XIX. Piesa este însă una atipică pentru Europa Centrală, în condiţiile în care aspectul lamei o încadrează pur tipologic în familia săbiilor otomane, cu lamă de tipul kılıç. Singurul detaliu de pe lamă care îi trădează apartenenţa non-turcească este stema Ungariei (ante 1867) gravată pe una din feţele lamei, ornament intercalat printre motivele decorative orientale prezente din abundenţă pe ambele feţe ale lamei. Forma de kılıç turcesc a sabiei are legătură, cel mai probabil, cu originea bosniacă a familiei Osztoics. Sabia i-a aparținut lui Osztoics János II (născ. 1792 – † 1856), poate cel mai reprezentativ membru al familiei, deţinător al funcţiilor de procuror general al comitatului, mare stolnic şi consilier regal.
Material: oţel, alamă, aur, os, lemn, catifea. Tehnică: forjare, gravare, damaschinare, aurire. Dimensiuni: L lamă – 76 cm; L mâner – 13 cm; L totală – 89,5 cm; L teacă – 78 cm.
Muzeul Național al Banatului, colecţia de arme, nr. inv. istorie 3411.
Bibliografie: Zoran Marcov, Mărturii ale familiilor nobiliare bănățene. Sabia nobililor Osztoics, în Oameni, evenimente, tradiții din Banatul de câmpie, VII, Timișoara, 2013, pp. 73-86.
Ferenczy Valér (1885 – 1954)
Portretul nobilului Elek Patyánszky de Viszák, comite suprem de Caraș
semnat cu roșu în stânga jos Ferenczy Valér
Compartimentul de Arte Vizuale, achiziție din anul 2019
Acest portret realizat de Ferenczy Valér în primul deceniu al secolului al XX-lea provine din galeria nobililor Patyánszky de Viszák, o familie cu un rol bine determinat în viața economică, socială și culturală din zona Lugojului. Înnobilați în prima jumătate a secolului al XIX-lea, membrii acestei familii s-au remarcat prin acțiunile lor politice și economice. Judecători, luptători în armata generalului Bem în timpul revoluției maghiare din 1848, deținători de înalte funcții în aparatul de stat austriac și austro-ungar, reprezentanții acestei familii au fost portretizați în repetate rânduri de artiști consacrați în cele două capitale ale Imperiului Austro-Ungar: Viena și Budapesta. Portretul s-a aflat înainte de anul 1989 în proprietatea Ecaterinei Patyánszky de Viszák, născută Muschong, fiica lui Jacob Muschong, celebrul om de afaceri din Banatul începutului de secol XX, implicat în producția de țiglă și cărămidă în Imperiul Austro-Ungar. Ecaterina s-a căsătorit cu Elemer Patyánszky de Viszák și a devenit, alături de familia surorii căsătorită Szladek, proprietarii fabricilor din Lugoj, Jimbolia, Budapesta și ai Băilor Buziaș, după moartea prematură a tatălui lor, Jacob Muschong, în luna decembrie a anului 1923. Ecaterina a moștenit galeria de portrete ale familiei soțului Elemer Patyánszky de Viszák. Constituind un ansamblu excepțional de portrete nobiliare bănățene din secolul al XIX-lea și începutul veacului următor, galeria Patyánszky de Viszák este un exemplu de fast nobiliar dintr-o provincie aflată la granița Imperiului Austro-Ungar.
Elek Patyánszky (19 august 1836, Reșița – 23 martie 1919, Lugoj) s-a căsătorit cu Irma Ungár și au avut 3 fiice – Viola, Amalia și Constanze.
Viola (1866 – 1954) a devenit în anul 1891 soția nobilului Theodor/Feodor Pálik-Ucsevny de Furluk, Amalia soția dr. Gyula Lüdig, iar Constanze (1873 – 1955) s-a căsătorit în 1895 cu baronul Béla Botka de Kislapasi, (1861 – 1923), cel care a deținut în perioada 1906-1910 funcția de comite suprem al comitatului Torontal.
Text: Marius Cornea
Foto: Milan Șepețan
Design: Ionela Slejiuc
Placă unifacies dedicată Corneliei Brediceanu, realizată de Anton Rudolf Weinberger în 1932
Bustul Corneliei Brediceanu în profil spre dr.; sub bust, legenda: Mama Cornelia (este reprodusă semnătura autografă); jos, în st.: LUGOJ 1932., în dr. semnătura gravorului: A. WEINBERGER. De formă dreptunghiulară, cu partea de sus rotunjită, piesa de bronz are dimensiunile: 169 x 225 mm. Se păstrează în colecția de medalii a MNB la nr. inventar 1734. Nu se cunosc date legate de anul sau împrejurările în care placa Corneliei Brediceanu a ajuns în colecția MNaB.
Piesa, rară și deosebit de frumoasă, nu este cunoscută în literatura românească de specialitate.
Cornelia Brediceanu (1856-1951) a fost fiica Paulinei (născută Seimanu) şi a lui Constantin Rădulescu (1824-1895), avocat, inginer și primar timp de mai mulți ani al orașului Lugoj. Cultivată, cunoscând limbile germană, maghiară şi franceză, a fost în același timp și o pianistă talentată. În 1876 Cornelia s-a căsătorit cu avocatul Coriolan Brediceanu (1850-1909), cel care avea să devină deputat în Parlamentul din Budapesta și unul dintre cei mai cunoscuți militanți pentru drepturile românilor din Banat și Transilvania în cadrul Monarhiei Austro-Ungare. Cornelia și Coriolan Brediceanu au avut patru copii: Tiberiu (1877-1968), jurist, compozitor, folclorist, membru corespondent al Academiei Române; Caius (1879-1953), avocat, om politic și diplomat; Sempronia (1888-1957) și Cornelia (1897-1983), medic stomatolog, soția lui Lucian Blaga (1895-1961). Și-a dedicat întreaga viaţă familiei, în casa din centrul Lugojului, de pe str. Făgetului nr. 4 (azi str. Victor Vlad Delamarina).
Născut în Banat, la Reșița, Anton Rudolf Weinberger (1879-1936) a fost elevul renumiților gravori austrieci Stefan Schwartz (1851-1924) și Josef Tautenhayn senior (1837-1911). Stabilit definitiv la Viena, din 1907 Weinberger a activat ca artist independent, expunând anual la marile saloane și expoziții ale vremii. Autor a peste 100 de medalii şi plachete, s-a bucurat de succes în epocă, rămânând cunoscut ca un rafinat portretist. Lucrările sale se găsesc atât în colecții particulare, cât și în colecțiile unor muzee din Viena, Budapesta, Berlin, Paris, Dortmund, Salzburg, Baden.
Unele dintre medaliile și plachetele sale portretizează personalităţi românești din epocă: mitropolitul Miron Cristea (1920), Octavian Goga, ministru al Cultelor și Artelor (1920); istoricul de artă Alexandru Tzigara-Samurcaş (1921), arhiepiscopul Raymund Netzhammer (1923), dirijorul George Georgescu (1923), omul politic Alexandru Marghiloman (1920 și 1924), diplomatul Carol M. Mitilineu (1925), inginerul și colecționarul Constantin C. Orghidan (1925), farmacistul George Grinţescu (1933) ș.a.
Bibliografie: Nicoleta Demian, Portrete ale Bredicenilor din Lugoj de Anton Rudolf Weinberger, în Banatica, 29, II, 2019, pp. 251-286.
Text: Dr. Nicoleta Demian, cercetător științific, Secția Istorie
Foto: Milan Șepețan
Design: Ionela Slejiuc
Clișee pe sticlă înfățișând înmormântarea lui Károly Telbisz (24 octombrie 1914)
Károly Telbisz (1854-1914), baron Telbisz de Obesenyo, a fost unul dintre cei mai apreciați primari ai Timișoarei, preluând această funcție la vârsta de doar 31 de ani. În timpul conducerii sale de aproape trei decenii (1885-1914) Timișoara a cunoscut o dezvoltare și o înflorire remarcabilă, devenind primul oraș din țară unde, după model vest-european, întreprinderile au fost preluate în regie proprie. Datorită strădaniilor primarului au fost înființate: Fabrica de pălării, Fabrica de tricotaje, Fabrica de textile, Fabrica de pantofi „Turul”, Fabrica de lanțuri, precum și Industria lânii.
Un mare efort și decizii înțelepte din partea lui Károly Telbisz au presupus lucrările de defortificare a Timișoarei (1891-1910), regularizare a Begăi, canalizarea generală și aprovizionarea cu apă, înglobarea comunei Mehala, înființarea unui Liceu de stat, a unei Preparandii de învățători, a unei Școli Profesionale de prelucrare a lemnului, al unui Liceu de fete, precum și al unui Azil de copii. În timpul conducerii lui Károly Telbisz au fost edificate principalele instituții de cultură timișorene, a crescut numărul școlilor comunale și au fost puse bazele unei instituții de învățământ superior. La toate acestea s-a adăugat atmosfera pașnică, de armonie și deplină înțelegere dintre diferitele naționalități și confesiuni conlocuitoare.
Înrăutățirea stării de sănătate a primarului a pus capăt lungului șir de prefaceri, acesta fiind nevoit în anul 1914 să solicite pensionarea timpurie. La doar o lună, pe 14 iulie 1914 Károly Telbisz se va stinge din viață în Austria. La aflarea tristei vești, s-a constituit la Timișoara o Adunare Generală extraordinară care a hotărât ca Telbisz, care din anul 1905 fusese ales cetățean de onoare, să fie acum considerat răposat al orașului. S-a decis, de asemenea, ca trupul său neînsuflețit să fie adus în orașul în care era atât de iubit și să fie reînhumat în cimitirul romano-catolic din Cetate.
Deși inițial înmormântat în Austria, trupul neînsuflețit al lui Károly Telbisz a fost adus la Timișoara, depus în Biserica Piaristă, de unde, în data de 24 octombrie 1914, înainte de a fi reînhumat, a fost condus de un nesfârșit și îndurerat cortegiu în fața primăriei, unde membrii acestei instituții, în frunte cu Josef Geml, primarul în funcție, au ținut să își prezinte în mod solemn omagiile și să își ia rămas bun de la cel care timp de trei decenii a dirijat destinul orașului de pe malurile Begăi spre un mare nivel de evoluție, prosperitate și progres.
Surse : K. Telbisz, J. Bellai, Dr. Telbisz Károly 25 évi polgármesteri müködése alatt elmondott beszédei, Timișoara, 1910, 233, 321;
Text: Teodora Moț
Design: Ionela Slejiuc
Foto: fototeca Secției de Istorie a Muzeului Național al Banatului Timișoara
Serviciu de toaletă pentru călătorie, în cutie de lemn, atelier J. C. Klinkosch k.k. Hof- und Kammerlieferant, Viena, databil 1872-1900, argint 800 0/00, 18 piese, greutate 6,289 kg.
Fiecare piesă este marcată cu blazonul comanditarului, o familie de aristocrați cu rang de conți.
Compartimentul de Arte Vizuale, achiziție în anul 2018
Realizate la Viena de firma Josef Carl von Klinkosch, cele 18 piese din argint 800 0/00 reprezintă o mărturie a gustului pentru lux a marii burghezii și a aristocrației din Imperiul austro-ungar. Acest serviciu de călătorie pentru două persoane a fost produs după anul 1879, când împăratul Franz Joseph îl înnobilează pe Josef Carl, acordându-i titlul nobiliar ”Ritter von ” (cavaler de Klinkosch).
Firma Klinkosch a fost înfințată în 1830/1831 de Carl Klinkosch și Stefan Mayerhofer cu numele Mayerhofer și Klinkosch, în anul 1851 fiind preluată de Josef Carl. Grație produselor de argint de înaltă calitate, firma Klinkosch a fost căutată de marea burghezie și artistocrație a Imperiului, din anul 1855 firma deținând și calitatea de furnizor regalo-imperial (k.u.k Hof- und Kammerlieferant). În anul 1869 Klinkosch devine singurul proprietar al firmei, iar numele acesteia va fi schimbat în J. C. Klinkosch. Obiectele de argint produse de această firmă se bucură în prezent de un real succes financiar pe piața de artă europeană, Klinkosch fiind asociat cu renumele argintăriei vieneze din secolul al XIX-lea.
Cutia cu cele 18 piese de argint a fost achiziționată de Muzeul Național al Banatului în anul 2018 din moștenirea unei doamne din Timișoara, născută în familia unor negustori de textile din Innsbruck, educată la un pension din Elveția, care s-a căsătorit prima oară în 1910 cu un reprezentant al burgheziei austriece, iar a doua oară în anul 1920 cu un medic din Banat. Doamna a primit acest serviciu cu 18 piese din argint de la prietena sa, Alice, care era născută la Viena și stabilită în Timișoara în urma căsătoriei cu Johann Geyer. Acest serviciu de argint a fost primit de Alice de la tatăl ei din Viena și a rămas în locuința familiei Geyer din cartierul Fabric până după al Doilea Război Mondial, când Alice este victima unei crime în apartamentul din Piața Romanilor, care a șocat Timișoara postbelică.
Text: Marius Cornea
Design: Ionela Slejiuc
Foto: Șepețan Milan
În anul 1718, odată cu înființarea Magistratelor German și Rascian, în Timișoara au fost create și Gărzile Cetățenești înarmate, care au avut atât rol militar, fiind implicate în conflictul austro-turc din 1738-1739, cât și civil, asigurând paza și ordinea orașului, carantina spitalelor etc. Cunoscute sub numele de Bürgergarde și Freie Compagnie, aceste unități sunt destul de rar amintite în documentele de până în anul 1781.
Odată cu acordarea drepturilor de oraș liber regesc în anul 1781, la Timișoara au fost reorganizate Gărzile Cetățenești, fiind dotate cu uniforme, arme și drapele noi. Conform datelor statistice păstrate, în anul 1782 garda germană avea 154 membri, iar cea sârbească 118 membri. Două decenii mai târziu, în 1809, Garda Cetățenească din Timișoara număra 1400 pedestrași și 100 călăreți.
Coiful a aparținut Gărzii Cetățenești din Timișoara, respectiv companiei de călăreți, recrutată în general din rândul etnicilor germani. Piesa a fost la origine una militară, aflându-se inițial în echiparea cavaleriei habsburgice. Coiful Mod. 1836 a fost introdus în echiparea cavaleriei habsburgice în anul 1836, fiind utilizat în perioada domniei împăratului Ferdinand I (până în anul 1848). Acest tip de coif era purtat de ofițerii companiilor de dragoni (unități de cavalerie medie, situate între cuirasieri și cavaleria ușoară, capabile să lupte ca și infanterie călare). Unitatea de călăreți din Timișoara era echipată cu uniforme similare dragonilor austrieci. Coiful a fost donat muzeului de către consilierul local Meskó Béla în anul 1904.
Descriere: Calota semisferică este realizată prin presare din tablă metalică subţire; în partea frontală a calotei există o placă metalică din alamă cu marginile decorate cu motive vegetale stilizate, iar în zona centrală sunt prezente două litere mari din alamă: “F” şi “I”, monograma împăratului Ferdinand I. Pe laturile calotei sunt fixate două obrăzare subţiri din alamă, alungite şi segmentate; ele sunt fixate de calotă cu câte un inel din alamă, prins în gura unui cap de leu, pe ambele părţi. Deasupra există o creastă masivă, din alamă, bogat decorată. În partea frontală a crestei este redată stema bicefală a Austriei, deasupra căreia apare un blazon. Pe cele două laturi ale crestei apare un decor identic: un leu sugrumând un şarpe stilizat. În interiorul coifului se păstrează curelăria originală, pentru fixarea pe cap şi cureaua inferioară de la bărbie.
Atelier/autor: austriac.
Dimensiuni: L: 24,5 cm; l max.: 18 cm; H: 27 cm.
Nr. Inv. Istorie: 3462.
Bibliografie: Zoran Markov, Dragutin Petrović, Cold Arms, Gradski Muzej Vršac,
Vršac, 2012, p. 128.
Text: dr. Zoran Markov, șeful secției Istorie a Muzeului Național al Banatului.
Design imagine: Ionela Slejiuc, muzeograf secția Arheologie a Muzeului Național al Banatului
VAZĂ ”Alegoria Primăverii cu doi putti și ghirlandă de flori”
autor: Michael Powolny (1871 – 1954)
atelierul Wiener Keramik, Viena
databil: 1906-1910
Compartimentul de Arte Vizuale, achiziție din anul 2019
Michael Powolny (1871-1954) este sinonim cu excelența în domeniul ceramicii din Austria în primele decenii ale secolului al XX-lea. Sculptor și ceramist, profesor la Școala de Arte și Meserii din Viena în perioada 1909-1936, Powolny a înființat Atelierele Vieneze de Ceramică (Wiener Keramik) împreună cu Bertold Lőffler în anul 1906, obiectele realizate fiind comercializate prin celebrele Wiener Werkstätte. Michael Powolny a devenit foarte cunoscut la nivel internațional prin piesele inspirate de motivul cu putti, prețurile atinse la casele de licitații în ultimii 20 de ani fiind considerabile pentru piața dedicată artelor decorative în stil Secession.
Vaza ”Alegoria Primăverii cu doi putti și ghirlandă de flori” a fost creată de Michael Powolny în atelierele Wiener Keramik în jurul anului 1910, ajungând în patrimoniul Muzeului Național al Banatului în 2019 prin achiziție din moștenirea unui cunoscut medic colecționar din Timișoara, în proprietatea căruia piesa s-a aflat timp de decenii. Medicul a cumpărat vaza de pe piața de artă din Timișoara după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, când fostele familii burgheze au fost nevoite să vândă obiecte de artă pentru supraviețuirea în noul regim comunist. Pasiunea pentru artă decorativă a medicului colecționar este o dovadă vie a existenței unor piese de înaltă măiestrie artistică deținute odinioară de familiile înstărite din Timișoara și fostele capitale ale Imperiului Austro-Ungar: Budapesta și Viena. Constituind o piesă excepțională de artă decorativă, vaza cu doi putti și ghirlandă de flori prezintă valențe artistice în cheie Secession.
Text: Marius Cornea
Design: Ionela Slejiuc
Foto: Șepețan Milan