VAZĂ ”Alegoria Primăverii cu doi putti și ghirlandă de flori”
autor: Michael Powolny (1871 – 1954)
atelierul Wiener Keramik, Viena
databil: 1906-1910
Compartimentul de Arte Vizuale, achiziție din anul 2019
Michael Powolny (1871-1954) este sinonim cu excelența în domeniul ceramicii din Austria în primele decenii ale secolului al XX-lea. Sculptor și ceramist, profesor la Școala de Arte și Meserii din Viena în perioada 1909-1936, Powolny a înființat Atelierele Vieneze de Ceramică (Wiener Keramik) împreună cu Bertold Lőffler în anul 1906, obiectele realizate fiind comercializate prin celebrele Wiener Werkstätte. Michael Powolny a devenit foarte cunoscut la nivel internațional prin piesele inspirate de motivul cu putti, prețurile atinse la casele de licitații în ultimii 20 de ani fiind considerabile pentru piața dedicată artelor decorative în stil Secession.
Vaza ”Alegoria Primăverii cu doi putti și ghirlandă de flori” a fost creată de Michael Powolny în atelierele Wiener Keramik în jurul anului 1910, ajungând în patrimoniul Muzeului Național al Banatului în 2019 prin achiziție din moștenirea unui cunoscut medic colecționar din Timișoara, în proprietatea căruia piesa s-a aflat timp de decenii. Medicul a cumpărat vaza de pe piața de artă din Timișoara după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, când fostele familii burgheze au fost nevoite să vândă obiecte de artă pentru supraviețuirea în noul regim comunist. Pasiunea pentru artă decorativă a medicului colecționar este o dovadă vie a existenței unor piese de înaltă măiestrie artistică deținute odinioară de familiile înstărite din Timișoara și fostele capitale ale Imperiului Austro-Ungar: Budapesta și Viena. Constituind o piesă excepțională de artă decorativă, vaza cu doi putti și ghirlandă de flori prezintă valențe artistice în cheie Secession.
Text: Marius Cornea
Design: Ionela Slejiuc
Foto: Șepețan Milan
Ghiocul panteră (Cypraea pantherina) din mormântul sarmatic de la Gelu (Timiș)
La fel ca alte specii de Kauri, datorită aspectului de porțelan, ghiocul panteră a fost folosit din timpuri vechi. A fost găsit de arheologi în piramidele egiptene, în ruinele antice de la Pompei, în necropole din Spania, Franța și nu numai. În primele culturi europene, oamenii au folosit aceste cochilii ca ornamente și ca simboluri religioase. Pe teritoriul actual al României, au fost descoperite frecvent în mormintele sarmaților, un popor migrator de origine iraniană, aflat pe teritoriul țării noastre în secolele I-V p.Chr.
Ghiocul își găsește și în prezent întrebuințare, în România fiind utilizat ca instrument magic pentru aflarea viitorului de către așa zisele ghicitoare, care cunosc tainele interpretării sunetelor amplificate de aceste cochilii. Ghiocul panteră, este o specie de gastropod marin al cărui areal biogeografic este limitat la Marea Roșie, de la Golful Aqaba și Golful Suez în N până la Golful Aden în S, dar în prezent poate fi găsit și în estul Mediteranei datorită construcției canalului Suez. Este o specie de dimensiuni medii, cu lungimea minimă de 3.7 cm și maximă de 11.8 cm, atingând în medie valori de 5.7 - 6.5 cm. Face parte din familia Cypraeidae, ale cărei specii sunt cunoscute cu numele general de Kauri (eng. Cowrie).
În județul Timiș, un caz descoperit în anul 1972 de renumitul arheolog bănățean Florin Medeleț, este cel de la Gelu, unde în mormântul unei femei sarmate (sfârșitul secolului III – jumătatea secolului IV p.Chr.) a fost depusă o cochilie de ghioc panteră. Cochilia a fost folosită cel mai probabil ca pandantiv, fiind descoperită alături de 96 de mărgele din chihlimbar, carneol, calcar, sticlă, os și lut. Exemplarul recuperat din mormânt are o formă oval-piriformă, globuloasă pe partea dorsală, iar pe partea ventrală cu o deschidere îngustă și zimțată tipică cochiliilor Kauri. Suprafața sa este predominant aspră și erodată, păstrându-și luciul caracteristic doar în regiunea dorsală a extremității posterioare. Cochilia are dimensiuni puțin peste medie, prezentând 7.47 cm lungime și 4.3 cm lățime.
Bibliografie: Georgescu, A., Bălărie, A. 2017. The story of a sarmatian grave rescued by Florin Medeleț at Gelu (Variaș comm., Timiș County). SCIVA, tomul 68, nr. 1–4, București, p. 119–137.
Text, foto, design: Ionela Slejiuc
Aur Nativ
Pe teritoriul României se află unele dintre cele mai bogate zăcăminte aurifere din Europa, care au fost exploatate încă din preistorie și care se grupează în trei zone principale: Munții Metaliferi (Munții Apuseni), zona Baia Mare și zona centrală a Carpaților Meridionali (Valea Pianului, Valea lui Stan). Primele două zone au fost exploatate în trecut și bogația zăcământului permite o reluare a exploatării, în timp ce în zona Carpaților Meridionali zăcămintele sunt fie epuizate, fie exploatarea lor necesită costuri foarte ridicate. A fost estimat că, de-a lungul timpului, din zona Baia Mare, de unde provin și două dintre rocile expuse, au fost extrase cca. 125 t de aur, deși este posibil ca această cantitate să fi fost chiar mai mare. În cazul artefactelor aflate în muzee, pentru determinarea zonei de proveniență a metalelor din componența lor, se pot folosi diverse metode de analiză nedistructive. Folosind metoda de analiză elementară XRF (Fluorescență de raze X), în cadrul IFIN-HH (Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizică și Inginerie Nucleară Horia Hulubei, Măgurele) au fost analizate artefacte care au fost confecționate din aliaje ce conțin aur provenind din colecțiile mai multor muzee din România, datând din perioada Neolitică și a Epocii Bronzului. În acest fel au putut fi identificate concentrațiile de aur, argint și cupru, precum și prezența unor elemente chimice (staniu, stibiu, telur) care sunt caracteristice aurului aluvionar și de filon din Transilvania.
Daniela Cristea, Studiul aurului din România în vederea stabilirii provenienţei obiectelor arheologice din patrimoniul cultural naţional, teză de doctorat, 2012
Cele trei roci expuse, au fost achiziționate de către Muzeul Național al Banatului în anul 1957 și fac parte din Colecția de Minerale – Paleontologie a Secției Științele Naturii.
1. Aur nativ colectat în zona Baia Mare, număr inventar: 2120
2. Aur nativ colectat în zona Baia Mare, număr inventar: 1160
3. Aur nativ colectat în zona Zlatna, număr inventar: 1162a
În cadrul colecției de pistoale și revolvere a Muzeului Național al Banatului, colecție care numără la ora actuală aproape o sută de piese, se păstrează și trei arme decorative de factură
turcească.
Realizate în prima jumătate a sec. al XX-lea în Anatolia, cele trei piese fac parte din larga categorie a obiectelor suvenir, fiind comercializate cu precădere turiștilor occidentali care vizitau Turcia în anii ’20-’50 ai secolului trecut.
Din lotul celor trei ”arme cu cremene” se distinge așa-numita pușcă de genunchi sau knee-gun, piesă cu un design aparte, mai puțin cunoscută și foarte rar utilizată în spațiul românesc. Armele de genunchi au fost utilizate cu precădere în arealul Anatoliei, în sec. XVIII-XIX, făcând parte din echipamentul călăreților. Spre deosebire de pistolul de cavalerie sau pistolul de cobur, arma de genunchi se evidenția prin forma sa specifică (un pistol prevăzut cu pat de pușcă și cu țeavă puternic evazată la gură, de tip tromblon), dar mai ales prin tehnica de folosire: în momentul tragerii, patul armei era sprijinit pe genunchiul călărețului, de unde și numele de armă de genunchi.
Asemenea arme erau utilizate și în Peninsula Balcanică, în perioada stăpânirii otomane, însă ponderea lor în cadrul armelor balcanice era relativ restrânsă. Piesa aflată în colecția instituției noastre este o imitație târzie de secol XX, pur decorativă, intrată în inventarul muzeului în anul 1977 în urma unui transfer de obiecte de la Administrația Financiară Timișoara.
În cursul istoriei, împodobirea corpului cu diverse obiecte a jucat un rol important în manifestarea identității umane, dovadă fiind numeroasele podoabe descoperite în cadrul cercetărilor arheologice, precum și continuarea acestei practici în prezent.
Bijuteriile sunt o formă universală de adorație. Podoabele facute din scoici, pietre și oase au supraviețuit încă din timpuri preistorice. Încă din acele timpuri, bijuteriile erau purtate ca o formă de protecție fata de pericolele vieții sau pentru a marca un statut social. Podoabele purtate reflectau ierarhia și statutul social. Culoarea bijuteriilor și puterea lor protectivă conta deosebit de mult. Unele aveau mesaje secrete sau incripții magice, despre care se credea ca îi va proteja pe proprietari.
Materialele folosite la realizarea podoabelor sunt diverse, de la pietre, ceramică, oase și dinți de animale sau chiar de om, până la chihlimbar sau cochilii de moluște actuale sau fosile.
Un exemplu de podoabe realizate din cochilii de moluște îl reprezintă colierele înregistrate în colecțiile Secției de Arheologie. Acestea au fost descoperite la Kiszombor, localitate aflată în Ungaria, lângă granița cu România, fiind încadrate cronologic în Epoca Neoliticului (8000 – 5000 î.e.n.), nefiind menționate alte informații privind contextul istoric.
Ansamblul expus este reprezentat de două șiraguri compuse din cochiliile a patru specii de moluște marine, materialul provenind dintr-un depozit fosilifer. În lipsa contextului arheologic, asamblarea pieselor în cele două coliere a fost determinată doar de prezența celor două scoici prelucrate ca pandantiv, iar ordinea dispunerii pieselor de tip mărgele s-a realizat în funcție de potrivirea dimensiunilor.
Lampa din argint expusă în luna decembrie la Muzeul Național al Banatului a fost realizată la începutul secolului XX într-un atelier din Sankt Petersburg.
Acest obiect de artă decorativă ilustrează interesul aristocrației și marii burghezii din Sankt Petersburg pentru fast și decor, elementele vegetale (inflorescențe de salcâm și cireșe) aparținând limbajului decorativ tipic începutului de secol XX și stilului Art Nouveau. Lampa are ca piesă centrală o cochilie mare de melc marin (Turbo marmoratus Linnaeus, 1758), puternic lustruită pentru a se îndepărta stratul extern, astfel încât să fie vizibil stratul sidefat (datorat lamelelor de aragonit), care îi conferă un aspect distins. Dimensiunile cochiliei se încadrează în categoria medie pe care o poate atinge specia, având 14.8 cm înălțime și 14.6 cm lățime, în mod general aceasta atingând în jur de 15 - 18 cm în înălțime, dar dimensiunile pot varia de la mai puțin de 10 cm la peste 25 cm.
Datorită stratului gros de aragonit, această specie de melc a fost importantă mult timp din punct de vedere comercial, fiind o resursă apreciată în Europa și țările asiatice (Japonia, China și Coreea) în prelucrarea diverselor obiecte decorative, atât cochilia completă, cât și secțiuni din cochilie pentru nasturi, bijuterii, ornamente și materiale pentru piese de mobilier.
Melcul marin Turbo marmoratus trăiește în zonele tropicale de recif, de pe coasta est-africană până în vestul Oceanului Pacific, unde poate fi găsit între Filipine, Okinawa și nordul Australiei, Fiji reprezentând extremitatea estică a arealului.
Constituind o piesă excepțională de artă decorativă, lampa din argint cu melc prezintă certe valențe artistice în cheie Art Nouveau.
Craniu (tabacheră) - A fi sau a nu fi exponatul lunii noiembrie la MNaB?
Legenda acestui obiect intrigant spune că fost prelucrat la cererea unui judecător din secolul al XIX-lea, care în urma unui caz dificil de crime în serie, a dorit ca trofeu craniul criminalului după rezolvarea cazului.
Craniul, transformat într-o tabacheră cu numele și data morții inscripționate pe frunte, a fost ulterior păstrat pe biroul judecătorului, servind atât pentru depozitarea tutunului, cât și pentru a intimida.
Obiectul a fost achiziționat din Orșova și introdus în patrimoniul muzeului în anul 1878, prin donația marelui om de cultură, Ormós Zsigmond, unul dintre fondatorii Muzeului Național al Banatului. Interesant este faptul că, Ormós Zsigmond, a avut mai multe funcții importante, printre care se numără și cea de asistent juridic în anul 1832, jude al ocolului Recaș din anul 1841 și prim-jude al ocolului Buziaș din anul 1846. Prin natura funcțiilor sale cu specific juridic și suprapunerea anului morții inscripționat pe craniu cu funcția sa de judecător (jude), se explică deținerea obiectului, "sau acesta ar putea chiar fi judecătorul din legendă.(?!)"
Cu toate acestea, nu există suficiente informații care să prezinte istoria certă a obiectului. Cert este că exponatul reprezintă un craniu uman transformat în obiect de depozitare, prin secționarea calotei în plan orizontal și asamblarea celor 2 piese cu balamale, pentru a facilita închiderea și deschiderea acestuia; pe interior a fost căptușit cu mușama verde. Pe osul frontal apar inscripționate numele „Vlath Salamon” și data morții, 17.01.1841.
Exponatul lunii poate fi vizitat pe parcursul lunii noiembrie, de marți până duminică în intervalul 10:00 – 18:00, în mansarda Bastionului Maria Theresia, pe strada Martin Luther, nr.4.
Exponatul lunii octombrie la #mnab este CRANIUL UNUI BIZON DE STEPĂ, dispărut acum 10.000 ani, odată cu terminarea ultimei glaciațiuni.
Acesta a fost descoperit în anul 1949 în albia râului Bega, aproape de localitatea Balinț (jud. Timiș) și este păstrat în Colecția de Paleontologie a Secției Științele Naturii din cadrul Muzeului Național al Banatului.
Bizonul de stepă (Bison priscus) este considerat stră-stră bunicul zimbrului european (Bison bonasus) și al bizonului american (Bison bison). Erbivor de talie mare, care trăia în cirezi, bizonul ajungea să aibă coarne de peste 50 cm lungime fiecare. Cum au dispărut Bizonii care au trăit pe teritoriul țării noastre? Una din teorii vorbește de vânătoarea excesivă. Cealaltă - încălzirea globală bruscă (în urmă cu 10.000 – 15.000 ani Îen). Temperatura medie a crescut cu 6 grade, iar anumite specii au intrat în șoc termic.
În 2017 Muzeul Naţional al Banatului (MNB) a achiziţionat o pompă mobilă pentru stingerea incendiilor. Ea a fost descoperită de Alexandru Galamboş într-un grajd de la marginea Timişoarei, acoperită cu paie. De profesie mecanic auto, pasionat al motoarelor vechi, pompa a atras imediat atenţia domnului Galamboş. Acesta a realizat că are în faţa sa o pompă hidraulică interbelică produsă pentru pompierii din Timişoara. A curăţat-o și a adus-o în stare de funcționare; ulterior, a oferit-o spre vânzare MNB. Tot el a realizat şi restaurarea finală.
Din cercetările făcute de Al. Galamboș, motorul pompei (în doi timpi) a fost produs, în ultima parte a anilor 30 ai secolului trecut, de firma germană DKW (unul dintre strămoşii actualei firme Audi; are şi însemnele acesteia). DKW este o marcă germană ce producea maşini şi motociclete. În 1916, inginerul danez Jørgen Skafte Rasmussen a fondat o fabrică în Zschopau, Saxonia – Germania, unde a făcut în 1919 un motor de jucării în doi timpi, numit Des Knaben Wunsch - „dorinţa băiatului”. El a montat o versiune uşor modificată a acestui motor într-o motocicletă şi l-a numit Das Kleine Wunder - „mica minune” iniţialele de la aceasta devenind marca DKW: până la sfârşitul anilor 1920, DKW era cel mai mare producător mondial
de motociclete.
În Timişoara, primul regulament pentru pompieri datează din 13 martie 1774 şi conţinea instrucţiuni de prevenire a incendiilor specifice Timişoarei şi prevederi privind organizarea intervenţiei. La 22 august 1869 au fost înfiinţate brigăzi de pompieri voluntari în cartierele Iosefin, Elisabetin şi Fabric, iar în 1893 şi în Mehala. Aceste brigăzi dispuneau de medici şi
avocaţi şi, în afară de stingerea incendiilor, aveau sarcini în cazul demolărilor şi pentru salvarea oamenilor şi a bunurilor.
În 1928 s-a hotărât renunţarea la pompierii voluntari, corpul de pompieri urmând să fie format exclusiv din pompieri de meserie, înzestrat corespunzător. În 1936, Ministerul Afacerilor Interne a dispus militarizarea pompierilor din Timişoara. În acel moment pompierii dispuneau de 3 cazărmi: cea din Iosefin, o cazarmă în Cetate, pe amplasamentul actual al Casei Adam Müller Guttenbrunn, şi una în Fabric, lângă biserica greco-catolică. Actualmente, în Timişoara există două detaşamente de pompieri.
Piesa poate fi văzută în spațiul special amenajat și dedicat proiectului Exponatul Lunii, din mansarda B2 a Bastionului Maria Theresia, pe tot parcursul lunii septembrie 2019, de marți până duminică, între orele 10.00-18.00.
Plăcuță de marmură cu reprezentarea în relief a zeului Iuppiter (divinitatea supremă a Romei antice) alături de zeița Diana (una din divinitățile protectoare ale Daciei).
Piesa, foarte interesantă, nu atât prin starea ei fragmentară în care s-a păstrat, cât prin ineditul iconografic pe care ni-l dezvăluie, este o realizare artistică de bună calitate estetică a atelierului din Colonia Sarmizegetusa, o apariție extrem de rară în arheologia clasică, cu puține analogii la nivelul întregului Imperiu Roman.
Postura în care pozează personajul masculin, cât și gesturile și atributele sale nu lasă loc de îndoială că avem de a face cu zeul suprem Iuppiter, stăpânul panteonului religios roman și reprezentant oficial al statului roman în plan spiritual.
Fragmentul de basorelief votiv, un ex voto al unui credincios cetățean roman foarte probabil, a fost descoperit acum mai bine de 40 de ani la Tibiscum – Jupa, de către profesorul M. Moga și este una din piesele reprezentative pentru viața religioasă a centrului militar și urban de la Tibiscum, loc în care se cunoaște că a existat și un templu dedicat triadei capitoline (Iuppiter, Iunona și Minerva).
