Recipient pentru băutură
sticlă gravată cu motive vegetale
Fabrică de sticlă din Republica Socialistă România
Databil: 1970 - 1980
17 x 3,5 x 7,3 cm
Compartimentul de Arte Vizuale, donația Ligia Elisabeta Costin în anul 2018
Prin donația Ligia Elisabeta Costin de obiecte din porțelan, sticlă și cristal, textile și accesorii vestimentare se conturează un profil de cetățean al României socialiste din perioada 1960-1989, cu apetență pentru obiectele produse în fabricile românești. Cele 1357 piese provin din aceeași sursă: casa Liei Eugenia Costin (1934-2017) din Timișoara.
Născută la Bozovici în familia Eugeniei și a preotului dr. Iacob Crețiu, Lia Eugenia a studiat la Liceul din Caransebeș, ulterior absolvind Facultatea de Biologie-Geografie din Cluj. Căsătorită în anul 1958 cu Neculae Costin, absolvent al Facultății de Mecanică din Cluj, Lia Eugenia Costin a activat ca profesoară de biologie și geografie la Sadu, Târgu-Jiu și Timișoara, în cadrul Liceului Electrotimiș, al Liceului Silvic și al Liceului de Informatică. Fără să dispună de surse financiare importante pentru achiziționarea unor obiecte spectaculoase din fostele țări comuniste din Europa de Est, Lia Eugenia Costin a urmărit ca în propria colecție să fie reprezentate majoritatea fabricilor de profil din România: porțelan de Alba Iulia și Cluj, Curtea de Argeș și Dorohoi, sticlărie de Avrig, Turda și Tomești, faianță de Sighișoara. Donația cuprinde pahare pentru șampanie, vin, coniac, lichior, țuică, oranjadă, apă și bere, boluri, cupe, flacoane și carafe, bomboniere și vase pentru flori, bibelouri.
În rândul obiectelor donate se găsesc obiecte de sticlă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, servicii de porțelan de masă, de ceai și cafea din perioada interbelică, provenind din ateliere germane, austriece și cehoslovace, alături de tacâmuri din alpaca argintate, care depun mărturie despre gustul unei familii din Banat din prima jumătate a secolului XX: familia preotului dr. Iacob Crețu, consilier al Episcopiei Caransebeșului.
Text: Marius Cornea
Foto: Milan Șepețan
Design: Ionela Slejiuc
Litteczky Endre (1880 – 1953)
Portretul lui Pogány László (1928)
ulei pe pânză, 84 x 63 cm
Compartimentul de Arte Vizuale, achiziție din anul 2018
László Pogány s-a născut la Győr (Ungaria) în 1901 ca fiu al ziaristului Mihály şi al Eugeniei (născută Fuchs, din Jebel). S-a căsătorit cu Anamaria (1907 – 1989), una dintre fiicele medicului Géza Lichtscheindl, directorul spitalului din cartierul Cetate. Cei doi au format o colecţie importantă cu lucrări de Stevan Alexić, Adolf Humborg, Oskar Szuhanek, Endre Litteczky şi, în special, Albert Varga, alături de caricaturi ale personalităţilor timpului, executate de Nándor Kóra Korber şi publicate în paginile ziarului Temesvári Hírlap condus de László Pogány.
În anii `20 colaboratorii ziarului de limbă maghiară Temesvári Hírlap au iniţiat acţiuni de strângere de fonduri pentru o placă memorială pe frontonul casei în care a locuit poetul Endre Ady pe fosta stradă János Arany la nr. 12 (azi, strada Ion Ghica) din cartierul Iosefin. Portretul în relief al poetului a fost executat de Ferdinand Gallas, proprietarii ziarului, familia Pogány – Eugenia (1882 – 1941), văduva lui Mihály, şi fiul acestora, László (1901- 1956) – comandând sculptorului mai multe plachete Ady Endre mici, turnate în bronz şi fixate pe marmură albă în două variante: chipul lui Ady privit din faţă şi din profil. Gallas a participat cu aceste plachete pentru prima dată la expoziţia din 1930 a Breslei Miklós Barabás din Cluj. Acest gest nu este o excepţie în activitatea familiei, proprietară a ziarului Temesvári Hírlap, sălile redacţiei de la etajul I al clădirii din colţul Pieţei Libertăţii oferind spaţiu de expunere diverşilor artişti din perioada interbelică, inclusiv pentru Gheorghe Groza şi Anton Rugescu. După falimentul din 1938 familia este obligată să vândă casa din strada Remus de la nr. 13, din cartierul Elisabetin, şi să se mute în casa bunicii Lichtscheindl din cartierul Fabric. Înainte de decesul survenit în 1956, László Pogány a oferit spre vânzare Muzeului Banatului câteva lucrări pictură și grafică realizate de Albert Varga şi Stevan Alexić.
Text: Marius Cornea
Foto: Milan Șepețan
Design: Ionela Slejiuc
Sabia familiei nobiliare Osztoics de Șemlacu Mare și Șemlacu Mic
(prima jumătate a sec. al XIX-lea)
Familia Osztoics (Ostoici în lb. română, Ostojić în lb. sârbă) este originară din Bosnia, fiind una dintre numeroasele familii creştine de pe cuprinsul teritoriului bosniac, care a ales drumul pribegiei în faţa pericolului otoman şi a impunerii tot mai pronunţate a Islamului în acel spaţiu. Strămoşii nobililor Osztoics de mai târziu au migrat în Imperiul Habsburgic, stabilindu-se inițial la Novi Sad (astăzi în Voivodina, Serbia). Pentru meritele obţinute în războaiele antiotomane, împăratul Leopold al II-lea i-a înnobilat în 7 martie 1791 pe Osztoics Bazil şi pe copiii săi, precum şi pe nepoţii născuţi din căsătoria fiului său János. Carta nobiliară cu blazon, emisă în acest sens, a fost publicată în comitatul Bács la 2 decembrie 1791 şi în comitatul Srem la 17 aprilie 1792.
În data de 9 decembrie 1802 împăratul Francisc II, în schimbul sumei de 60.422 de forinţi, a trecut în proprietatea familiei Osztoics domeniile Şemlacul Mare şi Şemlacul Mic (aflate în comitatul Timiş) şi a permis folosirea prenumelui nobiliar »de Șemlacu Mare și Mic« pentru cei trei frați: János (consilier la curtea regală a comitatului Srem şi consilier al oraşului liber regesc Novi Sad), Péter (casierul oraşului Novi Sad) şi György. Odată cu Şemlacul Mic au ajuns în proprietatea familiei şi domeniile fostei mănăstiri Săraca din imediata apropiere. Biserica mănăstirii a devenit în deceniile următoare cripta nobililor Osztoics, rămânând în proprietatea familiei până în anul 1934.
Sabia familiei nobiliare Osztoics este una dintre cele mai valoroase piese din colecția armelor albe deţinute de instituția noastră, încadrându-se în categoria armelor de paradă purtate de înalţii funcţionari maghiari în secolele XVIII-XIX. Piesa este însă una atipică pentru Europa Centrală, în condiţiile în care aspectul lamei o încadrează pur tipologic în familia săbiilor otomane, cu lamă de tipul kılıç. Singurul detaliu de pe lamă care îi trădează apartenenţa non-turcească este stema Ungariei (ante 1867) gravată pe una din feţele lamei, ornament intercalat printre motivele decorative orientale prezente din abundenţă pe ambele feţe ale lamei. Forma de kılıç turcesc a sabiei are legătură, cel mai probabil, cu originea bosniacă a familiei Osztoics. Sabia i-a aparținut lui Osztoics János II (născ. 1792 - † 1856), poate cel mai reprezentativ membru al familiei, deţinător al funcţiilor de procuror general al comitatului, mare stolnic şi consilier regal.
Material: oţel, alamă, aur, os, lemn, catifea. Tehnică: forjare, gravare, damaschinare, aurire. Dimensiuni: L lamă - 76 cm; L mâner - 13 cm; L totală - 89,5 cm; L teacă - 78 cm.
Muzeul Național al Banatului, colecţia de arme, nr. inv. istorie 3411.
Bibliografie: Zoran Marcov, Mărturii ale familiilor nobiliare bănățene. Sabia nobililor Osztoics, în Oameni, evenimente, tradiții din Banatul de câmpie, VII, Timișoara, 2013, pp. 73-86.
Ferenczy Valér (1885 – 1954)
Portretul nobilului Elek Patyánszky de Viszák, comite suprem de Caraș
semnat cu roșu în stânga jos Ferenczy Valér
Compartimentul de Arte Vizuale, achiziție din anul 2019
Acest portret realizat de Ferenczy Valér în primul deceniu al secolului al XX-lea provine din galeria nobililor Patyánszky de Viszák, o familie cu un rol bine determinat în viața economică, socială și culturală din zona Lugojului. Înnobilați în prima jumătate a secolului al XIX-lea, membrii acestei familii s-au remarcat prin acțiunile lor politice și economice. Judecători, luptători în armata generalului Bem în timpul revoluției maghiare din 1848, deținători de înalte funcții în aparatul de stat austriac și austro-ungar, reprezentanții acestei familii au fost portretizați în repetate rânduri de artiști consacrați în cele două capitale ale Imperiului Austro-Ungar: Viena și Budapesta. Portretul s-a aflat înainte de anul 1989 în proprietatea Ecaterinei Patyánszky de Viszák, născută Muschong, fiica lui Jacob Muschong, celebrul om de afaceri din Banatul începutului de secol XX, implicat în producția de țiglă și cărămidă în Imperiul Austro-Ungar. Ecaterina s-a căsătorit cu Elemer Patyánszky de Viszák și a devenit, alături de familia surorii căsătorită Szladek, proprietarii fabricilor din Lugoj, Jimbolia, Budapesta și ai Băilor Buziaș, după moartea prematură a tatălui lor, Jacob Muschong, în luna decembrie a anului 1923. Ecaterina a moștenit galeria de portrete ale familiei soțului Elemer Patyánszky de Viszák. Constituind un ansamblu excepțional de portrete nobiliare bănățene din secolul al XIX-lea și începutul veacului următor, galeria Patyánszky de Viszák este un exemplu de fast nobiliar dintr-o provincie aflată la granița Imperiului Austro-Ungar.
Elek Patyánszky (19 august 1836, Reșița – 23 martie 1919, Lugoj) s-a căsătorit cu Irma Ungár și au avut 3 fiice - Viola, Amalia și Constanze.
Viola (1866 – 1954) a devenit în anul 1891 soția nobilului Theodor/Feodor Pálik-Ucsevny de Furluk, Amalia soția dr. Gyula Lüdig, iar Constanze (1873 – 1955) s-a căsătorit în 1895 cu baronul Béla Botka de Kislapasi, (1861 – 1923), cel care a deținut în perioada 1906-1910 funcția de comite suprem al comitatului Torontal.
Text: Marius Cornea
Foto: Milan Șepețan
Design: Ionela Slejiuc
Placă unifacies dedicată Corneliei Brediceanu, realizată de Anton Rudolf Weinberger în 1932
Bustul Corneliei Brediceanu în profil spre dr.; sub bust, legenda: Mama Cornelia (este reprodusă semnătura autografă); jos, în st.: LUGOJ 1932., în dr. semnătura gravorului: A. WEINBERGER. De formă dreptunghiulară, cu partea de sus rotunjită, piesa de bronz are dimensiunile: 169 x 225 mm. Se păstrează în colecția de medalii a MNB la nr. inventar 1734. Nu se cunosc date legate de anul sau împrejurările în care placa Corneliei Brediceanu a ajuns în colecția MNaB.
Piesa, rară și deosebit de frumoasă, nu este cunoscută în literatura românească de specialitate.
Cornelia Brediceanu (1856-1951) a fost fiica Paulinei (născută Seimanu) şi a lui Constantin Rădulescu (1824-1895), avocat, inginer și primar timp de mai mulți ani al orașului Lugoj. Cultivată, cunoscând limbile germană, maghiară şi franceză, a fost în același timp și o pianistă talentată. În 1876 Cornelia s-a căsătorit cu avocatul Coriolan Brediceanu (1850-1909), cel care avea să devină deputat în Parlamentul din Budapesta și unul dintre cei mai cunoscuți militanți pentru drepturile românilor din Banat și Transilvania în cadrul Monarhiei Austro-Ungare. Cornelia și Coriolan Brediceanu au avut patru copii: Tiberiu (1877-1968), jurist, compozitor, folclorist, membru corespondent al Academiei Române; Caius (1879-1953), avocat, om politic și diplomat; Sempronia (1888-1957) și Cornelia (1897-1983), medic stomatolog, soția lui Lucian Blaga (1895-1961). Și-a dedicat întreaga viaţă familiei, în casa din centrul Lugojului, de pe str. Făgetului nr. 4 (azi str. Victor Vlad Delamarina).
Născut în Banat, la Reșița, Anton Rudolf Weinberger (1879-1936) a fost elevul renumiților gravori austrieci Stefan Schwartz (1851-1924) și Josef Tautenhayn senior (1837-1911). Stabilit definitiv la Viena, din 1907 Weinberger a activat ca artist independent, expunând anual la marile saloane și expoziții ale vremii. Autor a peste 100 de medalii şi plachete, s-a bucurat de succes în epocă, rămânând cunoscut ca un rafinat portretist. Lucrările sale se găsesc atât în colecții particulare, cât și în colecțiile unor muzee din Viena, Budapesta, Berlin, Paris, Dortmund, Salzburg, Baden.
Unele dintre medaliile și plachetele sale portretizează personalităţi românești din epocă: mitropolitul Miron Cristea (1920), Octavian Goga, ministru al Cultelor și Artelor (1920); istoricul de artă Alexandru Tzigara-Samurcaş (1921), arhiepiscopul Raymund Netzhammer (1923), dirijorul George Georgescu (1923), omul politic Alexandru Marghiloman (1920 și 1924), diplomatul Carol M. Mitilineu (1925), inginerul și colecționarul Constantin C. Orghidan (1925), farmacistul George Grinţescu (1933) ș.a.
Bibliografie: Nicoleta Demian, Portrete ale Bredicenilor din Lugoj de Anton Rudolf Weinberger, în Banatica, 29, II, 2019, pp. 251-286.
Text: Dr. Nicoleta Demian, cercetător științific, Secția Istorie
Foto: Milan Șepețan
Design: Ionela Slejiuc
Clișee pe sticlă înfățișând înmormântarea lui Károly Telbisz (24 octombrie 1914)
Károly Telbisz (1854-1914), baron Telbisz de Obesenyo, a fost unul dintre cei mai apreciați primari ai Timișoarei, preluând această funcție la vârsta de doar 31 de ani. În timpul conducerii sale de aproape trei decenii (1885-1914) Timișoara a cunoscut o dezvoltare și o înflorire remarcabilă, devenind primul oraș din țară unde, după model vest-european, întreprinderile au fost preluate în regie proprie. Datorită strădaniilor primarului au fost înființate: Fabrica de pălării, Fabrica de tricotaje, Fabrica de textile, Fabrica de pantofi „Turul”, Fabrica de lanțuri, precum și Industria lânii.
Un mare efort și decizii înțelepte din partea lui Károly Telbisz au presupus lucrările de defortificare a Timișoarei (1891-1910), regularizare a Begăi, canalizarea generală și aprovizionarea cu apă, înglobarea comunei Mehala, înființarea unui Liceu de stat, a unei Preparandii de învățători, a unei Școli Profesionale de prelucrare a lemnului, al unui Liceu de fete, precum și al unui Azil de copii. În timpul conducerii lui Károly Telbisz au fost edificate principalele instituții de cultură timișorene, a crescut numărul școlilor comunale și au fost puse bazele unei instituții de învățământ superior. La toate acestea s-a adăugat atmosfera pașnică, de armonie și deplină înțelegere dintre diferitele naționalități și confesiuni conlocuitoare.
Înrăutățirea stării de sănătate a primarului a pus capăt lungului șir de prefaceri, acesta fiind nevoit în anul 1914 să solicite pensionarea timpurie. La doar o lună, pe 14 iulie 1914 Károly Telbisz se va stinge din viață în Austria. La aflarea tristei vești, s-a constituit la Timișoara o Adunare Generală extraordinară care a hotărât ca Telbisz, care din anul 1905 fusese ales cetățean de onoare, să fie acum considerat răposat al orașului. S-a decis, de asemenea, ca trupul său neînsuflețit să fie adus în orașul în care era atât de iubit și să fie reînhumat în cimitirul romano-catolic din Cetate.
Deși inițial înmormântat în Austria, trupul neînsuflețit al lui Károly Telbisz a fost adus la Timișoara, depus în Biserica Piaristă, de unde, în data de 24 octombrie 1914, înainte de a fi reînhumat, a fost condus de un nesfârșit și îndurerat cortegiu în fața primăriei, unde membrii acestei instituții, în frunte cu Josef Geml, primarul în funcție, au ținut să își prezinte în mod solemn omagiile și să își ia rămas bun de la cel care timp de trei decenii a dirijat destinul orașului de pe malurile Begăi spre un mare nivel de evoluție, prosperitate și progres.
Surse : K. Telbisz, J. Bellai, Dr. Telbisz Károly 25 évi polgármesteri müködése alatt elmondott beszédei, Timișoara, 1910, 233, 321;
- Borovszky, Temes vármegye, vol. I, Országos Monografia Társaság, Magyarország vármegyéi és városai, Budapesta, 1913?, 208;
- Szekernyés, Az elsö magyar kultúrváros megalkotója. 100 éve hunyt el dr. Telbisz Károly, Temesvár legkiválóbb polgármestere, în Müvelödés. Közmüvelödési havilap 9, LXVII, 2014;
- Geml, Vechea Timișoară în ultima jumătate de secol 1870-1920, Timișoara, 2016, 415-418, 439-441.
Text: Teodora Moț
Design: Ionela Slejiuc
Foto: fototeca Secției de Istorie a Muzeului Național al Banatului Timișoara
În anul 1718, odată cu înființarea Magistratelor German și Rascian, în Timișoara au fost create și Gărzile Cetățenești înarmate, care au avut atât rol militar, fiind implicate în conflictul austro-turc din 1738-1739, cât și civil, asigurând paza și ordinea orașului, carantina spitalelor etc. Cunoscute sub numele de Bürgergarde și Freie Compagnie, aceste unități sunt destul de rar amintite în documentele de până în anul 1781.
Odată cu acordarea drepturilor de oraș liber regesc în anul 1781, la Timișoara au fost reorganizate Gărzile Cetățenești, fiind dotate cu uniforme, arme și drapele noi. Conform datelor statistice păstrate, în anul 1782 garda germană avea 154 membri, iar cea sârbească 118 membri. Două decenii mai târziu, în 1809, Garda Cetățenească din Timișoara număra 1400 pedestrași și 100 călăreți.
Coiful a aparținut Gărzii Cetățenești din Timișoara, respectiv companiei de călăreți, recrutată în general din rândul etnicilor germani. Piesa a fost la origine una militară, aflându-se inițial în echiparea cavaleriei habsburgice. Coiful Mod. 1836 a fost introdus în echiparea cavaleriei habsburgice în anul 1836, fiind utilizat în perioada domniei împăratului Ferdinand I (până în anul 1848). Acest tip de coif era purtat de ofițerii companiilor de dragoni (unități de cavalerie medie, situate între cuirasieri și cavaleria ușoară, capabile să lupte ca și infanterie călare). Unitatea de călăreți din Timișoara era echipată cu uniforme similare dragonilor austrieci. Coiful a fost donat muzeului de către consilierul local Meskó Béla în anul 1904.
Descriere: Calota semisferică este realizată prin presare din tablă metalică subţire; în partea frontală a calotei există o placă metalică din alamă cu marginile decorate cu motive vegetale stilizate, iar în zona centrală sunt prezente două litere mari din alamă: "F" şi "I", monograma împăratului Ferdinand I. Pe laturile calotei sunt fixate două obrăzare subţiri din alamă, alungite şi segmentate; ele sunt fixate de calotă cu câte un inel din alamă, prins în gura unui cap de leu, pe ambele părţi. Deasupra există o creastă masivă, din alamă, bogat decorată. În partea frontală a crestei este redată stema bicefală a Austriei, deasupra căreia apare un blazon. Pe cele două laturi ale crestei apare un decor identic: un leu sugrumând un şarpe stilizat. În interiorul coifului se păstrează curelăria originală, pentru fixarea pe cap şi cureaua inferioară de la bărbie.
Atelier/autor: austriac.
Dimensiuni: L: 24,5 cm; l max.: 18 cm; H: 27 cm.
Nr. Inv. Istorie: 3462.
Bibliografie: Zoran Markov, Dragutin Petrović, Cold Arms, Gradski Muzej Vršac,
Vršac, 2012, p. 128.
Text: dr. Zoran Markov, șeful secției Istorie a Muzeului Național al Banatului.
Design imagine: Ionela Slejiuc, muzeograf secția Arheologie a Muzeului Național al Banatului
VAZĂ ”Alegoria Primăverii cu doi putti și ghirlandă de flori”
autor: Michael Powolny (1871 – 1954)
atelierul Wiener Keramik, Viena
databil: 1906-1910
Compartimentul de Arte Vizuale, achiziție din anul 2019
Michael Powolny (1871-1954) este sinonim cu excelența în domeniul ceramicii din Austria în primele decenii ale secolului al XX-lea. Sculptor și ceramist, profesor la Școala de Arte și Meserii din Viena în perioada 1909-1936, Powolny a înființat Atelierele Vieneze de Ceramică (Wiener Keramik) împreună cu Bertold Lőffler în anul 1906, obiectele realizate fiind comercializate prin celebrele Wiener Werkstätte. Michael Powolny a devenit foarte cunoscut la nivel internațional prin piesele inspirate de motivul cu putti, prețurile atinse la casele de licitații în ultimii 20 de ani fiind considerabile pentru piața dedicată artelor decorative în stil Secession.
Vaza ”Alegoria Primăverii cu doi putti și ghirlandă de flori” a fost creată de Michael Powolny în atelierele Wiener Keramik în jurul anului 1910, ajungând în patrimoniul Muzeului Național al Banatului în 2019 prin achiziție din moștenirea unui cunoscut medic colecționar din Timișoara, în proprietatea căruia piesa s-a aflat timp de decenii. Medicul a cumpărat vaza de pe piața de artă din Timișoara după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, când fostele familii burgheze au fost nevoite să vândă obiecte de artă pentru supraviețuirea în noul regim comunist. Pasiunea pentru artă decorativă a medicului colecționar este o dovadă vie a existenței unor piese de înaltă măiestrie artistică deținute odinioară de familiile înstărite din Timișoara și fostele capitale ale Imperiului Austro-Ungar: Budapesta și Viena. Constituind o piesă excepțională de artă decorativă, vaza cu doi putti și ghirlandă de flori prezintă valențe artistice în cheie Secession.
Text: Marius Cornea
Design: Ionela Slejiuc
Foto: Șepețan Milan
Ghiocul panteră (Cypraea pantherina) din mormântul sarmatic de la Gelu (Timiș)
La fel ca alte specii de Kauri, datorită aspectului de porțelan, ghiocul panteră a fost folosit din timpuri vechi. A fost găsit de arheologi în piramidele egiptene, în ruinele antice de la Pompei, în necropole din Spania, Franța și nu numai. În primele culturi europene, oamenii au folosit aceste cochilii ca ornamente și ca simboluri religioase. Pe teritoriul actual al României, au fost descoperite frecvent în mormintele sarmaților, un popor migrator de origine iraniană, aflat pe teritoriul țării noastre în secolele I-V p.Chr.
Ghiocul își găsește și în prezent întrebuințare, în România fiind utilizat ca instrument magic pentru aflarea viitorului de către așa zisele ghicitoare, care cunosc tainele interpretării sunetelor amplificate de aceste cochilii. Ghiocul panteră, este o specie de gastropod marin al cărui areal biogeografic este limitat la Marea Roșie, de la Golful Aqaba și Golful Suez în N până la Golful Aden în S, dar în prezent poate fi găsit și în estul Mediteranei datorită construcției canalului Suez. Este o specie de dimensiuni medii, cu lungimea minimă de 3.7 cm și maximă de 11.8 cm, atingând în medie valori de 5.7 - 6.5 cm. Face parte din familia Cypraeidae, ale cărei specii sunt cunoscute cu numele general de Kauri (eng. Cowrie).
În județul Timiș, un caz descoperit în anul 1972 de renumitul arheolog bănățean Florin Medeleț, este cel de la Gelu, unde în mormântul unei femei sarmate (sfârșitul secolului III – jumătatea secolului IV p.Chr.) a fost depusă o cochilie de ghioc panteră. Cochilia a fost folosită cel mai probabil ca pandantiv, fiind descoperită alături de 96 de mărgele din chihlimbar, carneol, calcar, sticlă, os și lut. Exemplarul recuperat din mormânt are o formă oval-piriformă, globuloasă pe partea dorsală, iar pe partea ventrală cu o deschidere îngustă și zimțată tipică cochiliilor Kauri. Suprafața sa este predominant aspră și erodată, păstrându-și luciul caracteristic doar în regiunea dorsală a extremității posterioare. Cochilia are dimensiuni puțin peste medie, prezentând 7.47 cm lungime și 4.3 cm lățime.
Bibliografie: Georgescu, A., Bălărie, A. 2017. The story of a sarmatian grave rescued by Florin Medeleț at Gelu (Variaș comm., Timiș County). SCIVA, tomul 68, nr. 1–4, București, p. 119–137.
Text, foto, design: Ionela Slejiuc
Aur Nativ
Pe teritoriul României se află unele dintre cele mai bogate zăcăminte aurifere din Europa, care au fost exploatate încă din preistorie și care se grupează în trei zone principale: Munții Metaliferi (Munții Apuseni), zona Baia Mare și zona centrală a Carpaților Meridionali (Valea Pianului, Valea lui Stan). Primele două zone au fost exploatate în trecut și bogația zăcământului permite o reluare a exploatării, în timp ce în zona Carpaților Meridionali zăcămintele sunt fie epuizate, fie exploatarea lor necesită costuri foarte ridicate. A fost estimat că, de-a lungul timpului, din zona Baia Mare, de unde provin și două dintre rocile expuse, au fost extrase cca. 125 t de aur, deși este posibil ca această cantitate să fi fost chiar mai mare. În cazul artefactelor aflate în muzee, pentru determinarea zonei de proveniență a metalelor din componența lor, se pot folosi diverse metode de analiză nedistructive. Folosind metoda de analiză elementară XRF (Fluorescență de raze X), în cadrul IFIN-HH (Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizică și Inginerie Nucleară Horia Hulubei, Măgurele) au fost analizate artefacte care au fost confecționate din aliaje ce conțin aur provenind din colecțiile mai multor muzee din România, datând din perioada Neolitică și a Epocii Bronzului. În acest fel au putut fi identificate concentrațiile de aur, argint și cupru, precum și prezența unor elemente chimice (staniu, stibiu, telur) care sunt caracteristice aurului aluvionar și de filon din Transilvania.
Daniela Cristea, Studiul aurului din România în vederea stabilirii provenienţei obiectelor arheologice din patrimoniul cultural naţional, teză de doctorat, 2012
Cele trei roci expuse, au fost achiziționate de către Muzeul Național al Banatului în anul 1957 și fac parte din Colecția de Minerale – Paleontologie a Secției Științele Naturii.
1. Aur nativ colectat în zona Baia Mare, număr inventar: 2120
2. Aur nativ colectat în zona Baia Mare, număr inventar: 1160
3. Aur nativ colectat în zona Zlatna, număr inventar: 1162a
