Program de vizitare: Miercuri - Duminica: 10:00 - 18:00 (închis luni și marți)
Spada de tipul Kaskara este o armă caracteristică Sudanului, Darfurului, Ciadului și Nubiei, însă termenul Kaskara, încetățenit astăzi în bibliografia internațională, este total necunoscut în Sudan, unde arma este numită pur și simplu saif (sabie). Kaskara este o armă albă cu lamă dreaptă și lungă, având tăiș pe ambele muchii și un vârf ascuțit. Garda sa prezintă brațe drepte, cu aspect cruciform, de unde și aluzia originii cruciate. Teaca are de cele mai multe ori o formă dreaptă în partea superioară și apoi lățită spre vârf, fiind îmbrăcată în fâșii de piele, cele mai extravagante fiind îmbrăcate în piele de reptilă, respectiv crocodil. Mânerul din lemn este îmbrăcat în piele, la fel ca teaca, iar în partea superioară prezintă un cap evazat de forma unui disc.
Acest tip de spadă are o lungime de cca 1 metru. Forma gărzii diferă în funcție de locul de fabricație: gărzile făurite în zona Omdurman sunt de regulă din alamă și au o structură subțire; la Dongola, spre nord, erau specifice gărzile din fier, plate și grele; iar la Darfur, în perioada sultanului Ali Dinar (1898-1899), gărzile erau făurite din fier, având dimensiuni foarte mari.
Revenind la teaca spadei Kaskara, aceasta era fixată de o curea din piele și purtată peste umăr, pe spate, dar de cele mai multe ori era ținută sub braț, cu mânerul înainte.
În tradiția sufistă islamică, Kaskara era un simbol al puterii spirituale și al legitimității, al măreției și puterii. A fost utilizată în procesiuni religioase și la dansurile ritualice.
O particularitate importantă a spadelor Kaskara rezidă în bogăția inscripțiilor caligrafice de pe suprafața lamelor, care erau fie inscripții reale, fie pseudo-inscripții. Inscripțiile prezente pe lamele spadelor Kaskara se încadrează în tipul ”thuluth”, o versiune caligrafică creată de oficialul persan Muqlah Shirazi. De cele mai multe ori, în cadrul acestor inscripții erau redate texte din Coran, informații despre armurier sau locul și anul fabricației. Acest tip de inscripție era prezent și pe alte arme sudaneze (securi, pumnale etc). Decorul armelor sudaneze era puternic influențat de stilul persan, caracteristic dinastiei Qajar din sec. al XIX-lea.
Există însă foarte multe spade Kaskara cu lame bogat inscripționate cu texte ”thuluth”, dar cu tăișul neascuțit – cum este și cazul spadei din colecția muzeului timișorean – ceea ce a dus la multe dezbateri privind utilizarea acestor piese pe câmpul de luptă. Un lucru este însă cert, armele respective nu au fost utilizate în lupte, ele putând fi cel mult folosite pe post de obiecte contondente, dar în nici un caz pe post de arme de tăiere/împungere. Totuși, autorii consideră că puternica influență religioasă islamică sufistă în Sudan a făcut ca aceste piese să joace un rol important în procesiunile și ritualurile religioase ale perioadei respective, iar în lupte aceste piese erau utilizate pe post de talismane ori stindarde.
În ceea ce privește datarea spadei din colecția muzeului, având în vedere că piesa în cauză nu este o armă propriu-zisă, ci obiect ceremonial, poate chiar suvenir realizat în anii de după înlăturarea islamiștilor sudanezi de la putere, datarea ei se încadrează între sfârșitul sec. al XIX-lea și primele decenii ale sec. XX.
Text: Dr. Zoran Markov, Șef secția Istorie a MNaB
______________________
Proveniență: vechea colecție a Muzeului Național al Banatului.
Atelier/autor: sudanez, nord-estul Africii.
Material/tehnică: oțel, alamă, piele, lemn; forjare, gravare, batere.
Dimensiuni: L lamă: 65 cm; L mâner: 15 cm; L teacă: 66,5 cm.
Nr. Inv. Istorie: 3415.
Clanga clanga (Pallas, 1811)
Clasa Aves, Ordin Falconiformes, Familie Accipitridae
„Acvila țipătoare mare este o specie caracteristică zonelor împădurite de altitudine joasă situate în apropierea zonelor umede. Lungimea corpului este de 59-69 cm și greutatea medie este cuprinsă între 1600-2500 g, femelele fiind mai mari (până la 3200 g). Anvergura aripilor este cuprinsă între 153-177 cm. Este o pasăre de dimensiuni mari, compactă, cu penaj brun închis, a cărei siluetă în zbor seamănă cu cea a acvilei țipătoare mici (Aquila pomarina).
Mărgele din chihlimbar, sticlă, carneol, calcar, ceramică și os, descoperite în mormântul sarmatic de la Gelu (jud. Timiș)
Încă din perioada preistorică, împodobirea corpului cu diverse obiecte a reprezentat un rol important în manifestarea identității culturale, bijuteriile fiind purtate pentru a marca un anumit statut social sau ca amulete. Descoperirile arheologice au conturat o imagine a accesoriilor și rolului acestora nu foarte diferită de prezent. Principalele diferențe care se remarcă sunt accesibilitatea materialelor în contextul infrastructurii de astăzi, precum și semnificația simbolică accentuată în trecut, când puterea protectoare a amuletelor conta mai mult, unele având inscripții magice sau semnificații speciale manifestate prin forme, materiale și culori.
În mormintele sarmatice sunt descoperite frecvent mărgele care se presupune că au fost cusute pe diferite articole vestimentare, reprezentând o tendință răspândită pe întreaga perioadă a existenței acestui popor migrator.
În anul 1972, a fost descoperit în comuna Gelu din județul Timiș, un mormânt sarmatic aparținând unei femei. Acesta a fost cercetat de arheologul bănățean Florin Medeleț, care a descoperit în inventarul funerar 96 de mărgele depuse în zona toracică a scheletului.
Mărgelele descoperite sunt de forme, culori și dimensiuni diferite, precum și confecționate din materiale diverse. Printre acestea se găsesc 31 mărgele din chihlimbar, dintre care una este tubulară iar restul sunt cilindrice. Cele 28 de mărgele din sticlă au forme variate (floare, cilindrică, paralelipipedică și biconică) și cromatică diferită (translucid, alb, albastru, verde, portocaliu sau ocru). Alte 20 de mărgele au fost confecționate din carneol, având formă de prismă de culoare roșu închis, iar 11 mărgele tubulare realizate din calcar și-au păstrat culoarea albă a materialului. Au fost descoperite și 4 mărgele paralelipipedice din ceramică de culoare cărămizie și o mărgea paralelipipedică din os de culoare gălbuie.
Dintre mărgelele descoperite, atenția arheologilor a fost atrasă în mod deosebit de prezența în număr mai mare a mărgelelor din chihlimbar, care de obicei au fost prezente într-un procent mai mic în depunerile funerare cercetate până în prezent. Acest tip de mărgele a apărut în bazinul carpatic începând cu secolul al II-lea până în secolul al V-lea, dar pe teritoriul actual al Banatului sunt întâlnite doar în perioada târzie a antichității (ultima treime a secolului al III-lea – începutul secolului al IV-lea). Mărgelele din chihlimbar sunt considerate a fi dovada comerțului dintre sarmați și comunitățile din zonele nordice.
Text, design: Ionela Slejiuc
Fotografie: Andrei Georgescu
Referință bibliografică: Georgescu, A., Bălărie, A. 2017. The story of a sarmatian grave rescued by Florin Medeleț at Gelu (Variaș comm., Timiș County). SCIVA, tomul 68, nr. 1–4, București, p. 119–137.
Fructieră cu figură feminină, în stil Szecesszió
Ceramică glazurată, fabrica Zsolnay din Pécs (Ungaria), seria 7280, înălțime 24 cm, Compartimentul de Arte Vizuale, achiziție din anul 2019
Realizată în primul deceniu al secolului al XX-lea de celebra fabrică Zsolnay din Pécs, această piesă în stil Szecesszió (în lb. maghiară) / Jugendstil / Secession (în lb. germană) / Art Nouveau (în lb. franceză) este un produs de lux realizat pentru un public cu interes pentru artele decorative în perioada La Belle Époque.
Fabrica Zsolnay a fost înființată de Zsolnay Miklós (1800-1880) în sudul Ungariei în anul 1853 pentru producția unor piese de ceramică. Fiul acestuia, Zsolnay Vilmos (1828-1900), este implicat în activitatea companiei începând cu anul 1863, ducând o politică abilă pentru recunoașterea calității produselor Zsolnay la nivel mondial, prin prezentarea acestora la marile expoziții internaționale din Viena (1873) și Paris (1878), unde obține premii importante. În anul 1900 fiul lui Vilmos, Miklós, preia conducerea companiei și lansează producția de ceramică în repertoriul stilistic Art Nouveau, Zsolnay devenind în pragul Primului Război Mondial cea mai importantă companie în acest domeniu în partea de est a monarhiei austro-ungare.
Fructiera Zsolnay prezintă ca element central silueta elansată a figurii feminine redate în mișcare, faldurile rochiei formând cele două talere ale fructierei cu configurația unor frunze de nufăr, elementele vegetale regăsindu-se în talia înaltă a rochiei vaporoase și în cununa care împodobește părul bogat al figurii Art Nouveau.
Această piesă a intrat în patrimoniul Muzeului Național al Banatului prin achiziție din moștenirea unui medic colecționar din Timișoara, în proprietatea căruia piesa s-a aflat timp de decenii. Acest medic a achiziționat fructiera Zsolnay de pe piața de artă din Timișoara după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, când multe piese de artă decorativă erau oferite spre vânzare de fostele familii burgheze nevoite să vândă pentru supraviețuirea în Republica Populară Română.
Text: Marius Cornea
Foto: Milan Șepețan
Design: Ionela Slejiuc
Două cranii de gepizi deformate artificial, descoperite în situl arheologic de la Freidorf (Timișoara)
Deformarea craniană artificială, este un obicei dificil de înțeles în contextul social actual, dar care a fost practicat pe tot globul o lungă perioadă de timp din istoria omenirii, fiind descris pe toate continentele și datând din preistorie până în prezent. Nu este un obicei caracteristic doar speciei noastre, fiind descoperit și la omul de Neanderthal din peștera Shanidar (Irak), care a trăit în urmă cu aproximativ 45.000 de ani.
Motivele pentru denaturarea intenționată a formei capului, ca practică socio-culturală, includ identificarea etnică, creșterea poziției sociale în cadrul unui grup sau menținerea standardelor de frumusețe. Ca trăsătură cosmetică, a fost practicată atât pentru noțiunea de frumusețe cât și pentru a intimida în lupte, Hunii fiind cel mai cunoscut exemplu de popor străvechi care a aplicat deformarea craniană artificială pentru a obține un aspect mai aprig al viitorilor războinici, care devin astfel mai înspăimântători în luptă.
Deformarea craniană intenționată se obține prin metode diverse aplicate la copii, aceștia având oasele craniene moi și elastice. Metodele sunt aplicate începând de la câteva zile după naștere, până la câteva luni și chiar până la 3-5 ani, în funcție de efectul dorit.
Cazurile descoperite în Europa prezintă frecvent o deformare craniană produsă prin aplicarea de comprese și bandaje pe cap, rezultatul fiind aplatizarea frunții. O altă formă populară este aspectul conic obținut cu ajutorul bandajelor strânse, probabil în baza credinței că un craniu mai alungit oferă mai mult spațiu pentru abilități intelectuale și memorie.
În Europa, acest obicei a fost practicat predominant de triburile gepidice, hunice, sarmatice, alane și gotice, iar în perioada migrațiilor aceste triburi au influențat și alte populații, dar pe teritoriul României s-a observat ca fiind practicat doar de popoarele migratoare, fără a fi însușit de cele autohtone.
În România, arheologii au descoperit mai multe cazuri care prezintă deformare craniană artificială, aparținând predominant populațiilor sarmatice, hunice și gepidice, dar și din perioada romano-bizantină și medievală timpurie de tip Dridu.
În județul Timiș, au fost descoperite în situl arheologic Timișoara-Freidorf, 2 cazuri care prezintă această practică, aparținând unor gepizi. Craniul unui copil de 6-7 ani, care a trăit în secolul al V-lea p.Chr., a fost descoperit în campania de cercetări arheologice desfășurată în 2006, iar în anul 2017 a fost descoperit un alt caz, de data aceasta prezent la o femeie cu vârsta aproximativă de 35-40 ani, care a trăit de asemenea în secolul al V-lea p.Chr. Ambele cazuri prezintă o deformare realizată cu ajutorul bandajelor (tip anular), rezultatul fiind alungirea osului frontal și aplatizarea celui occipital.
Explicație imagini: centru și stânga: craniu femeie (35-40 ani), dreapta: craniu copil (6-7 ani); linia roșie punctată reprezintă cu aproximare forma normală a craniului.
Text, fotografii, design: Ionela Slejiuc
Bibliografie selectivă:
sticlă gravată cu motive vegetale
Fabrică de sticlă din Republica Socialistă România
Databil: 1970 – 1980
17 x 3,5 x 7,3 cm
Compartimentul de Arte Vizuale, donația Ligia Elisabeta Costin în anul 2018
Prin donația Ligia Elisabeta Costin de obiecte din porțelan, sticlă și cristal, textile și accesorii vestimentare se conturează un profil de cetățean al României socialiste din perioada 1960-1989, cu apetență pentru obiectele produse în fabricile românești. Cele 1357 piese provin din aceeași sursă: casa Liei Eugenia Costin (1934-2017) din Timișoara.
Născută la Bozovici în familia Eugeniei și a preotului dr. Iacob Crețiu, Lia Eugenia a studiat la Liceul din Caransebeș, ulterior absolvind Facultatea de Biologie-Geografie din Cluj. Căsătorită în anul 1958 cu Neculae Costin, absolvent al Facultății de Mecanică din Cluj, Lia Eugenia Costin a activat ca profesoară de biologie și geografie la Sadu, Târgu-Jiu și Timișoara, în cadrul Liceului Electrotimiș, al Liceului Silvic și al Liceului de Informatică. Fără să dispună de surse financiare importante pentru achiziționarea unor obiecte spectaculoase din fostele țări comuniste din Europa de Est, Lia Eugenia Costin a urmărit ca în propria colecție să fie reprezentate majoritatea fabricilor de profil din România: porțelan de Alba Iulia și Cluj, Curtea de Argeș și Dorohoi, sticlărie de Avrig, Turda și Tomești, faianță de Sighișoara. Donația cuprinde pahare pentru șampanie, vin, coniac, lichior, țuică, oranjadă, apă și bere, boluri, cupe, flacoane și carafe, bomboniere și vase pentru flori, bibelouri.
În rândul obiectelor donate se găsesc obiecte de sticlă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, servicii de porțelan de masă, de ceai și cafea din perioada interbelică, provenind din ateliere germane, austriece și cehoslovace, alături de tacâmuri din alpaca argintate, care depun mărturie despre gustul unei familii din Banat din prima jumătate a secolului XX: familia preotului dr. Iacob Crețu, consilier al Episcopiei Caransebeșului.
Text: Marius Cornea
Foto: Milan Șepețan
Design: Ionela Slejiuc
Litteczky Endre (1880 – 1953)
Portretul lui Pogány László (1928)
ulei pe pânză, 84 x 63 cm
Compartimentul de Arte Vizuale, achiziție din anul 2018
László Pogány s-a născut la Győr (Ungaria) în 1901 ca fiu al ziaristului Mihály şi al Eugeniei (născută Fuchs, din Jebel). S-a căsătorit cu Anamaria (1907 – 1989), una dintre fiicele medicului Géza Lichtscheindl, directorul spitalului din cartierul Cetate. Cei doi au format o colecţie importantă cu lucrări de Stevan Alexić, Adolf Humborg, Oskar Szuhanek, Endre Litteczky şi, în special, Albert Varga, alături de caricaturi ale personalităţilor timpului, executate de Nándor Kóra Korber şi publicate în paginile ziarului Temesvári Hírlap condus de László Pogány.
În anii `20 colaboratorii ziarului de limbă maghiară Temesvári Hírlap au iniţiat acţiuni de strângere de fonduri pentru o placă memorială pe frontonul casei în care a locuit poetul Endre Ady pe fosta stradă János Arany la nr. 12 (azi, strada Ion Ghica) din cartierul Iosefin. Portretul în relief al poetului a fost executat de Ferdinand Gallas, proprietarii ziarului, familia Pogány – Eugenia (1882 – 1941), văduva lui Mihály, şi fiul acestora, László (1901- 1956) – comandând sculptorului mai multe plachete Ady Endre mici, turnate în bronz şi fixate pe marmură albă în două variante: chipul lui Ady privit din faţă şi din profil. Gallas a participat cu aceste plachete pentru prima dată la expoziţia din 1930 a Breslei Miklós Barabás din Cluj. Acest gest nu este o excepţie în activitatea familiei, proprietară a ziarului Temesvári Hírlap, sălile redacţiei de la etajul I al clădirii din colţul Pieţei Libertăţii oferind spaţiu de expunere diverşilor artişti din perioada interbelică, inclusiv pentru Gheorghe Groza şi Anton Rugescu. După falimentul din 1938 familia este obligată să vândă casa din strada Remus de la nr. 13, din cartierul Elisabetin, şi să se mute în casa bunicii Lichtscheindl din cartierul Fabric. Înainte de decesul survenit în 1956, László Pogány a oferit spre vânzare Muzeului Banatului câteva lucrări pictură și grafică realizate de Albert Varga şi Stevan Alexić.
Text: Marius Cornea
Foto: Milan Șepețan
Design: Ionela Slejiuc
Sabia familiei nobiliare Osztoics de Șemlacu Mare și Șemlacu Mic
(prima jumătate a sec. al XIX-lea)
Familia Osztoics (Ostoici în lb. română, Ostojić în lb. sârbă) este originară din Bosnia, fiind una dintre numeroasele familii creştine de pe cuprinsul teritoriului bosniac, care a ales drumul pribegiei în faţa pericolului otoman şi a impunerii tot mai pronunţate a Islamului în acel spaţiu. Strămoşii nobililor Osztoics de mai târziu au migrat în Imperiul Habsburgic, stabilindu-se inițial la Novi Sad (astăzi în Voivodina, Serbia). Pentru meritele obţinute în războaiele antiotomane, împăratul Leopold al II-lea i-a înnobilat în 7 martie 1791 pe Osztoics Bazil şi pe copiii săi, precum şi pe nepoţii născuţi din căsătoria fiului său János. Carta nobiliară cu blazon, emisă în acest sens, a fost publicată în comitatul Bács la 2 decembrie 1791 şi în comitatul Srem la 17 aprilie 1792.
În data de 9 decembrie 1802 împăratul Francisc II, în schimbul sumei de 60.422 de forinţi, a trecut în proprietatea familiei Osztoics domeniile Şemlacul Mare şi Şemlacul Mic (aflate în comitatul Timiş) şi a permis folosirea prenumelui nobiliar »de Șemlacu Mare și Mic« pentru cei trei frați: János (consilier la curtea regală a comitatului Srem şi consilier al oraşului liber regesc Novi Sad), Péter (casierul oraşului Novi Sad) şi György. Odată cu Şemlacul Mic au ajuns în proprietatea familiei şi domeniile fostei mănăstiri Săraca din imediata apropiere. Biserica mănăstirii a devenit în deceniile următoare cripta nobililor Osztoics, rămânând în proprietatea familiei până în anul 1934.
Sabia familiei nobiliare Osztoics este una dintre cele mai valoroase piese din colecția armelor albe deţinute de instituția noastră, încadrându-se în categoria armelor de paradă purtate de înalţii funcţionari maghiari în secolele XVIII-XIX. Piesa este însă una atipică pentru Europa Centrală, în condiţiile în care aspectul lamei o încadrează pur tipologic în familia săbiilor otomane, cu lamă de tipul kılıç. Singurul detaliu de pe lamă care îi trădează apartenenţa non-turcească este stema Ungariei (ante 1867) gravată pe una din feţele lamei, ornament intercalat printre motivele decorative orientale prezente din abundenţă pe ambele feţe ale lamei. Forma de kılıç turcesc a sabiei are legătură, cel mai probabil, cu originea bosniacă a familiei Osztoics. Sabia i-a aparținut lui Osztoics János II (născ. 1792 – † 1856), poate cel mai reprezentativ membru al familiei, deţinător al funcţiilor de procuror general al comitatului, mare stolnic şi consilier regal.
Material: oţel, alamă, aur, os, lemn, catifea. Tehnică: forjare, gravare, damaschinare, aurire. Dimensiuni: L lamă – 76 cm; L mâner – 13 cm; L totală – 89,5 cm; L teacă – 78 cm.
Muzeul Național al Banatului, colecţia de arme, nr. inv. istorie 3411.
Bibliografie: Zoran Marcov, Mărturii ale familiilor nobiliare bănățene. Sabia nobililor Osztoics, în Oameni, evenimente, tradiții din Banatul de câmpie, VII, Timișoara, 2013, pp. 73-86.
Ferenczy Valér (1885 – 1954)
Portretul nobilului Elek Patyánszky de Viszák, comite suprem de Caraș
semnat cu roșu în stânga jos Ferenczy Valér
Compartimentul de Arte Vizuale, achiziție din anul 2019
Acest portret realizat de Ferenczy Valér în primul deceniu al secolului al XX-lea provine din galeria nobililor Patyánszky de Viszák, o familie cu un rol bine determinat în viața economică, socială și culturală din zona Lugojului. Înnobilați în prima jumătate a secolului al XIX-lea, membrii acestei familii s-au remarcat prin acțiunile lor politice și economice. Judecători, luptători în armata generalului Bem în timpul revoluției maghiare din 1848, deținători de înalte funcții în aparatul de stat austriac și austro-ungar, reprezentanții acestei familii au fost portretizați în repetate rânduri de artiști consacrați în cele două capitale ale Imperiului Austro-Ungar: Viena și Budapesta. Portretul s-a aflat înainte de anul 1989 în proprietatea Ecaterinei Patyánszky de Viszák, născută Muschong, fiica lui Jacob Muschong, celebrul om de afaceri din Banatul începutului de secol XX, implicat în producția de țiglă și cărămidă în Imperiul Austro-Ungar. Ecaterina s-a căsătorit cu Elemer Patyánszky de Viszák și a devenit, alături de familia surorii căsătorită Szladek, proprietarii fabricilor din Lugoj, Jimbolia, Budapesta și ai Băilor Buziaș, după moartea prematură a tatălui lor, Jacob Muschong, în luna decembrie a anului 1923. Ecaterina a moștenit galeria de portrete ale familiei soțului Elemer Patyánszky de Viszák. Constituind un ansamblu excepțional de portrete nobiliare bănățene din secolul al XIX-lea și începutul veacului următor, galeria Patyánszky de Viszák este un exemplu de fast nobiliar dintr-o provincie aflată la granița Imperiului Austro-Ungar.
Elek Patyánszky (19 august 1836, Reșița – 23 martie 1919, Lugoj) s-a căsătorit cu Irma Ungár și au avut 3 fiice – Viola, Amalia și Constanze.
Viola (1866 – 1954) a devenit în anul 1891 soția nobilului Theodor/Feodor Pálik-Ucsevny de Furluk, Amalia soția dr. Gyula Lüdig, iar Constanze (1873 – 1955) s-a căsătorit în 1895 cu baronul Béla Botka de Kislapasi, (1861 – 1923), cel care a deținut în perioada 1906-1910 funcția de comite suprem al comitatului Torontal.
Text: Marius Cornea
Foto: Milan Șepețan
Design: Ionela Slejiuc
Placă unifacies dedicată Corneliei Brediceanu, realizată de Anton Rudolf Weinberger în 1932
Bustul Corneliei Brediceanu în profil spre dr.; sub bust, legenda: Mama Cornelia (este reprodusă semnătura autografă); jos, în st.: LUGOJ 1932., în dr. semnătura gravorului: A. WEINBERGER. De formă dreptunghiulară, cu partea de sus rotunjită, piesa de bronz are dimensiunile: 169 x 225 mm. Se păstrează în colecția de medalii a MNB la nr. inventar 1734. Nu se cunosc date legate de anul sau împrejurările în care placa Corneliei Brediceanu a ajuns în colecția MNaB.
Piesa, rară și deosebit de frumoasă, nu este cunoscută în literatura românească de specialitate.
Cornelia Brediceanu (1856-1951) a fost fiica Paulinei (născută Seimanu) şi a lui Constantin Rădulescu (1824-1895), avocat, inginer și primar timp de mai mulți ani al orașului Lugoj. Cultivată, cunoscând limbile germană, maghiară şi franceză, a fost în același timp și o pianistă talentată. În 1876 Cornelia s-a căsătorit cu avocatul Coriolan Brediceanu (1850-1909), cel care avea să devină deputat în Parlamentul din Budapesta și unul dintre cei mai cunoscuți militanți pentru drepturile românilor din Banat și Transilvania în cadrul Monarhiei Austro-Ungare. Cornelia și Coriolan Brediceanu au avut patru copii: Tiberiu (1877-1968), jurist, compozitor, folclorist, membru corespondent al Academiei Române; Caius (1879-1953), avocat, om politic și diplomat; Sempronia (1888-1957) și Cornelia (1897-1983), medic stomatolog, soția lui Lucian Blaga (1895-1961). Și-a dedicat întreaga viaţă familiei, în casa din centrul Lugojului, de pe str. Făgetului nr. 4 (azi str. Victor Vlad Delamarina).
Născut în Banat, la Reșița, Anton Rudolf Weinberger (1879-1936) a fost elevul renumiților gravori austrieci Stefan Schwartz (1851-1924) și Josef Tautenhayn senior (1837-1911). Stabilit definitiv la Viena, din 1907 Weinberger a activat ca artist independent, expunând anual la marile saloane și expoziții ale vremii. Autor a peste 100 de medalii şi plachete, s-a bucurat de succes în epocă, rămânând cunoscut ca un rafinat portretist. Lucrările sale se găsesc atât în colecții particulare, cât și în colecțiile unor muzee din Viena, Budapesta, Berlin, Paris, Dortmund, Salzburg, Baden.
Unele dintre medaliile și plachetele sale portretizează personalităţi românești din epocă: mitropolitul Miron Cristea (1920), Octavian Goga, ministru al Cultelor și Artelor (1920); istoricul de artă Alexandru Tzigara-Samurcaş (1921), arhiepiscopul Raymund Netzhammer (1923), dirijorul George Georgescu (1923), omul politic Alexandru Marghiloman (1920 și 1924), diplomatul Carol M. Mitilineu (1925), inginerul și colecționarul Constantin C. Orghidan (1925), farmacistul George Grinţescu (1933) ș.a.
Bibliografie: Nicoleta Demian, Portrete ale Bredicenilor din Lugoj de Anton Rudolf Weinberger, în Banatica, 29, II, 2019, pp. 251-286.
Text: Dr. Nicoleta Demian, cercetător științific, Secția Istorie
Foto: Milan Șepețan
Design: Ionela Slejiuc