Jocul cu astragalii este cunoscut încă din preistorie și antichitate și de-alungul timpului a cunoscut numeroase variante. Pentru acest joc a fost utilizat osul de la articulația membrelor posterioare ale animalelor mici (cel mai frecvent oi, capre, porci), denumit astragal sau talus, un os de formă cuboidă cu șase fețe. Oasele erau folosite fie în starea lor originală, fie prelucrate. Jocul presupunea aruncarea lor în aer și prinderea lor pe spatele mâinii sau erau lăsate să cadă, piesele fiind apoi interpretate în funcție de fața orientată în sus. În diferitele perioade istorice astragalii erau folosiți și ca amulete sau pentru a prezice viitorul.

Piesele din imagine au fost folosite ca zaruri și datează din perioada stăpânirii otomane (1552-1716). Zarurile au fost descoperite în anul 2012 cu ocazia săpăturilor arheologice efectuate în curtea Castelului Huniade. Ele au aparținut soldaților care aveau ca sarcină apărarea fortificației, și nu excludem posibilitatea ca ei să le fi confecționat, alături de piesele din imagine fiind găsite și altele neprelucrate. Oasele au fost perforate, iar găurile de pe cele patru fețe ale pieselor au fost umplute cu plumb, obținându-se astfel diferite combinații de puncte. Aceste tipuri de descoperiri sunt deosebite, deoarece ne dezvăluie informații despre  un aspect mai puțin cunoscut al vieții oamenilor din trecut, și anume modul în care își petreceau timpul liber, dar și despre inventivitatea lor.

În tabloul intitulat „Jocuri de copii”, Peter Bruegel cel Bătrân (1525-1569), renumitul artist al Renașterii flamande, pe lângă multe altele a ilustrat și jocul cu astragalii.

Text: Zsuzsanna Kopeczny

Imagini:

Peter Bruegel cel Bătrân: Jocuri de copii, 1560 (detaliu)

Milan Șepețan (MNaB)

Ferenczy József (1866-1925)

Scenă cu pictorul Ferenczy József în gară  (1901)

acuarelă și tuș pe carton, 9 x 14 cm, semnată cu monograma FJ în colțul din dreapta jos, datată München 31 martie 1901

Compartimentul Arte Vizuale, colecția de grafică, nr. inv. 13

Pictor emblematic pentru orașul Timișoara, unde s-a stabilit în anul 1901, Ferenczy József a rămas în memoria locului prin portretele unor personalități, peisajele din Italia și Banat, alături de scenele cu portul popular Matyó din Mezőkövesd.

Această carte poștală realizată în acuarelă și tuș a fost trimisă din  München în data de 31 martie 1901 de pictorul  Ferenczy József soției sale, Emilia, fiica fotografului Divald Károly din Eperjes (Prešov, Slovacia). Lucrarea de grafică a intrat în anul 2020 în  patrimoniul Muzeului Național al Banatului prin donația doamnei Annemarie Podlipny-Hehn, istoric de artă și muzeograf în Muzeul Banatului în perioada 1964-1992.

Donația cuprinde lucrări de grafică, cărți poștale, fotografii de epocă, clișee pe sticlă și documente, reprezentând o mărturie despre creația pictorului Ferenczy József,  artist cu studii la Budapesta, München și Paris (Academia Julian).  Un document prețios este pliantul  „exposiției lăsământare a artistului pictor Josif Ferenczy”, organizată în Timișoara de Societatea Arany János în perioada 31 ianuarie – 14 februarie 1926.  Pliantul trilingv de 8 pagini, publicat în limbile română, maghiară și germană de tipografia Hunyadi din Timișoara, reprezintă un document de valoare excepțională pentru studierea lucrărilor lui Ferenczy József, alături de catalogul publicat de Muzeul Banatului din Timișoara în anul 1973 cu ocazia unei expoziții retrospective.

Toate documentele și lucrările de grafică donate Muzeului Național al Banatului au fost reproduse în catalogul Ferenczy József, publicat de doamna Annemarie Podlipny-Hehn în anul 2018.

Text elaborat de: Marius Cornea, muzeograf

Cutia muzicală , un adevărat tezaur cultural, s-a alăturat colecției Muzeului Național al Banatului în anul 1963, iar anul acesta a fost adusă în laboratorul nostru pentru a beneficia de servicii de restaurare de înaltă calitate.
Valoarea istorică și documentară a obiectului se remarcă prin aspectul estetic al cutiei de lemn de nuc și prin mecanismul cu discuri metalice. Capacul prezintă pe partea interioară o imagine cu șapte copii în mijlocul naturii, care cântă. Cutia muzicală a fost realizată de compania care a „botezat” această invenție la final de secol XIX, când au apărut 100 de cutii muzicale. Dispozitivul muzical deţine 12 discuri din metal perforat pe care sunt înregistrate melodiile. În timpul rotirii discului, cu ajutorul unui mecanism cu arc, proeminenţele, rezultate prin perforarea discului, prin intermediul unor rotiţe dinţate, pun în vibraţie lamelele metalice corespunzătoare perforaţiilor care reprezintă programarea bucăţii muzicale.
Trecerea timpului și-a lăsat amprenta asupra acestui instrument și a necesitat lucrări de conservare-restaurare complexe, restauratorul fiind un fel de doctor care aduce obiectul la starea inițială și stopează degradările, prelungindu-i viaţa. A prezentat multiple deteriorări datorită vechimii și manipulării, un întreg complex de degradări fizico-mecanice, fizico-chimice și biologice.  Prin restaurare se urmărește stoparea și stabilizarea proceselor de degradare, avându-se în vedere salvarea și consolidarea obiectului. Conservarea preventivă este un ansamblu de activităţi cu caracter permanent, având ca scop contracararea acțiunii tuturor factorilor care intervin.
Piesa a prezentat depuneri aderente de mucegai, pete de rugină, perforaţii de carii, pierderi de material lemnos, părți lipsă inestetice, desprinderi de elemente din lemn, rupte, orificii de zbor ale insectelor xilofage. Lacul pe întreaga suprafață este îmbătrânit, exfoliat. În procesul de restaurare s-au executat următoarele operaţii: îndepărtarea petelor de rugină cu acid orto-fosforic, desprăfuire, demontarea capacului, extragerea elementelor metalice și restaurarea lor, îndepărtarea depunerilor de murdărie cu bisturiul, chituirea lacunelor cu chit de rumeguș și clei de oase, degresarea cu alcool și peliculizarea cu clei, aducerea la nivel, completarea elementelor lipsă, ceruire cu ceară microcristalină.
Prin restaurarea cutiei muzicale din lemn și a dispozitivului cu discuri metalice de redare a muzicii s-a redat aspectul estetic iniţial, asigurându-se și funcționarea aparatului.
Text, afiș:

În prima jumătate a sec. al XVIII-lea, când vânătoarea nu a mai reprezentat doar o modalitate de procurare a hranei, ci a devenit şi o activitate sportivă în general acceptată şi recunoscută, au apărut noi competiţii de tir sportiv caracterizate prin lovirea ţintelor vii, mai cu seamă a porumbeilor. Importanta pătură a orăşenimii înstărite avea suficiente resurse materiale pentru a-şi procura echipamentele necesare în vederea practicării tirului sportiv. În prima jumătate a sec. al XIX-lea, tot mai rar se foloseau ţintele vii şi din ce în ce mai des au fost utilizate pe post de ţinte, figurine ale animalelor sălbatice, realizate din diverse materiale şi plasate la distanţe antestabilite. Aceste ţinte puteau fi mobile – fiind puse în mişcare prin diverse mijloace – sau fixe.

Pentru acest tip de competiţie a fost realizat un anume tip de puşcă. Nu mai vorbim acum de puşca cu alice, a cărei încărcătură lovea ţinta mobilă, ci avem de-a face cu o puşcă solidă, grea, prevăzută cu ţeavă ghintuită pentru lansarea proiectilului metalic, arma fiind echipată de regulă cu un sistem specific pentru luarea liniei de ochire. Alături de cele două piese fixate pe ţeava armei (ţel şi înălţător), sistemul de ochire la acest tip de puşcă era prevăzut cu încă o piesă de înaltă precizie (aşa-numitul dioptru), piesă prinsă pe braţul de fixare al ţevii sau pe gâtul patului.

Pentru o cât mai eficientă precizie a puştilor, acestea au fost îngreunate suplimentar cu plumb, metalul fiind turnat în patul gol al armei, şi întărite la terminaţia patului cu o talpă metalică masivă, realizată din alamă sau oţel. În acest mod, greutatea mare a puştii de tir prelua asupra sa o parte din forţa de recul în momentul tragerii. În ceea ce priveşte mecanismul de declanşare, spre deosebire de puştile standardizate, pentru declanşarea cărora era nevoie de o presiune de 0,5-1 kg exercitată asupra trăgaciului, la aceste puşti de tir s-au realizat mecanisme speciale care eliberau cocoşul percutor la o presiune mică, de doar câteva grame. Acest mecanism venea în concordanţă cu una dintre principalele cerinţe faţă de puşca de tir, aceea legată de stabilitatea perfectă a armei în clipa declanşării.

Şi garda trăgaciului avea o formă specifică. Era fabricată din alamă sau oţel, de formă alungită şi prevăzută cu locaşuri pentru fixarea degetelor. Această formă specifică a gărzii era ideală în clipa tragerii, dar şi extrem de utilă în momentele de repaus. Pe patul puştii de tir era sculptat un obrăzar care corespundea anatomiei feţei, iar pe cealaltă latură, spre gâtul armei, era sculptată o adâncitură pentru fixarea degetului mare al mâinii, mână cu ajutorul căreia se declanşa trăgaciul.

Toate aceste arme, pe lângă calităţile balistice deosebite, erau și foarte bogat ornamentate. Părţile din lemn, construite din esenţă de nuc, erau sculptate, striate, încrustate cu sidef ori fildeş. Componentele metalice erau bogat decorate cu gravuri reprezentând scene de vânătoare, motive vegetale şi zoomorfe etc.

În ceea ce priveşte istoricul puştii de tir sportiv din colecţia MNaB, aceasta a fost înregistrată în patrimoniul muzeului în perioada antebelică, în inventarul Societăţii Muzeale de Istorie şi Arheologie din Timișoara. Piesa, poate cea mai frumoasă puşcă din întreaga colecție, a fost donată de profesorul Osztrovszky József, fiind înregistrată la 10 februarie 1904 în inventarul muzeului. În registrul Societăţii este menţionat faptul că: „datează probabil de la sfârşitul secolului al XVIII-lea… fiind modificată mai târziu”. În continuarea înregistrării este descris decorul puştii şi sunt redate dimensiunile acesteia. În ceea ce priveşte datarea piesei, puşca a fost direct construită pentru mecanism cu percuţie (capsă), ceea ce înseamnă că nu poate fi mai veche de anii ’30 ai sec. al XIX-lea (perioadă în care a şi activat Johann Baptist Strixner la Viena).

La ora actuală pușca de tir sportiv este înregistrată cu numărul de inventar 3162 (colecţia de istorie a Muzeului Național al Banatului), fiind descrisă ca o armă cu capsă, având patul ornamentat cu încrustaţii din sidef, pe platină fiind inscripționat numele armurierului (“Strixner”).

Atelier austriac: Johann Baptist Strixner din Viena.

Datare: prima jumătate a sec. al XIX-lea.

Lungimea ţevii: 68,50 cm.

Lungime totală: 104 cm.

Calibru: 13 mm.

Exponatul lunii Iulie la #mnab constă intr-un ansamblu de cinci cănițe ceramice descoperite în urma cercetărilor din anul 2021 organizate de instituția noastră în fortificația preistorică de la Cornești – Iarcuri.

Piesele aparținând epocii bronzului târziu, au fost restaurate în Laboratorul Zonal de Restaurare, din cadrul Muzeului Național al Banatului.

Starea de conservare a obiectelor în momentul descoperirii a fost una bună, acestea prezentând doar câteva lipsuri de suport și depuneri de sol, silicați și alte materii.

Prima etapă a restaurării a constat în înlăturarea pământului atât din interior cât și de pe exteriorul vaselor. A urmat curățarea umedă și chimică a acestora, intervenindu-se suplimentar mecanic în zona casurilor.

O ultimă etapă a restaurării a fost completarea părților lipsă cu ipsos de modelaj, părți integrate cromatic ulterior.

Exponatul lunii martie la #mnab este o carte veche românească, Liturghier, tipărită în 1747, la tipografia Rîmnicului, din ordinul episcopului Climent, după un manuscris al înaintașului, mitropolitul Damaschin. Acest volum a fost restaurat în Laboratorul Zonal de Restaurare, din cadrul Muzeului Național al Banatului

Liturghierul, fiind o carte veche românească frecvent utilizată în slujbele din bisericile ortodoxe, este un obiect de o importantă valoare istorică, documentară, religioasă, care a contribuit la uniformizarea modului de săvârşire a slujbelor şi la instaurarea limbii române în biserica naţională. Valoarea obiectului, complexitatea restaurării lui datorită deteriorărilor întâlnite şi a implicării specialiştlior din mai mute sectoare de restaurare (restaurare corp carte şi legătură carte-veche, restaurare lemn, restaurare metal) au fost criteriile de selecţie ale alegerii tipăriturii pentru etalarea acesteia la exponatul lunii martie.

Cartea prezenta deteriorări multiple datorate condiţiilor de păstrare, de manipulare şi restaurării realizate anterior(depozite substanţiale de murdărie, de ceară, pete, rupturi, lipsuri de material, margini franjurate)

În urma testelor efectuate corelate cu cercetarea obiectului s-a constatat că acesta prezenta degradări fizico-mecanice, fizico-chimice şi biologice.

OPERAŢII DE RESTAURARE ŞI CONSERVARE EFECTUATE:

CORP CARTE:

• Dezinfecţia volumului.
• Numerotarea filelor;
• Desfacerea cărţii, împreună cu legătorul, prin: tăierea legăturii vechi;  verificarea succesiunii caietelor, a filelor şi notarea lor în fişă;
• Curăţirea mecanică prin: desprăfuire cu perii moi, filă cu filă pe ambele părţi; înlăturarea surplusului de aţă, clei, a depozitelor de ceară, de murdărie;
• Curăţirea umedă prin: imersia filelor în apă la temperatura t=35˚-40˚C, înlăturarea substanţelor acide rezultate prin îmbătrânire, a prafului rămas, a cleiului; imersia filelor cu note manuscris cu cerneală solubilă în soluţie hidroalcoolică (49% alcool etilic, 1% glicerină);
• Uscarea liberă pe hârtii de filtru;
• Reîncleierea filelor cu CMC 0,3% prin pensulare pe ambele feţe;
• Uscarea liberă pe hârtii de filtru;
• Presare intermediară;
• Pregătirea filelor pentru reîntregire prin defibrarea marginilor cu bisturiul;
• Măsurarea formatului, desenarea lui pe sticlă şi reordonarea filelor şi caietelor;
• Alegerea şi testarea hârtiei japoneze corespunzătoare cu grosimea filelor;
• Reîntregirea imaginii filei cu hârtie japoneză în tehnica “la dublu” cu adeziv CMC 3%;
• Presare intermediară;
• Înlăturarea surplusului de hârtie japoneză prin defibrare cu bisturiul pe ambele feţe;
• Uscare şi presare;
• Reordonarea caietelor şi tăierea la format;
• Presare finală;

LEGĂTORIE:

• Verificarea cărţii;
• Colaţionarea filelor;
• Pregătirea cărţii pentru coasere;
• Încleierea cotorului;
• Baterea falţului;
• Căptuşirea cotorului;
• Coaserea capitalbandului;
• Pregătirea scoarţelor: – scoaterea pielii vechi, curătarea şi emolierea acesteia
• Efectuarea unor scoarţe din lemn de către restauratorul lemn, deoarece cele existente nu erau originale şi prezentau un grad avansat de deteriorare.
• Croirea învelitorii din piele de viţel şi îmbinarea acesteia cu fragmentele originale, după caz;
• Aplicarea scoarţelor din lemn pe carte;
• Aplicarea învelitorii de piele pe scoarţele din lemn;
• Finisarea scoarţelor;
• Realizarea închizătorilor metalice de către restauratorul metale și atașarea lor la carte;
• Confecţionarea unei casete de păstrare, pentru o conservare optimă a obiectului.