Autor necunoscut
ulei pe pânză, 92×72 cm, în ramă neagră cu dimensiunile 110×90 cm, nr. inv. 79, nesemnat
Compartimentul de Arte Vizuale
Acest portret a făcut parte din marea galerie de portrete a familiei nobiliare Milankovits/Patyánszky din comitatul Caraș-Severin. Portretul redă figura nobilului György Milankovits, care redactează o scrisoare adresată soției sale Ecaterina, născută în familia nobiliară de Serviczky, al cărei tată era cetățean de vază al orașului Novi Sad.
Constituind un ansamblu excepțional de portrete nobiliare bănățene din secolele XVIII-XIX, galeria familiei Milankovits/Patyánszky de Viszák este un exemplu de fast nobiliar dintr-o provincie aflată la granița monarhiei austro-ungare.
Portretele achiziționate de Muzeul Național al Banatului provin din colecția acestei familii cu un rol bine determinat în viața economică, socială și culturală din zona Lugojului. Înnobilați în 27 iulie 1810 cu predicatul ”de Viszák” și primind în donație domeniul Viszák din comitatul Caraș, familia Milankovits și-a schimbat numele în Patyánszky. Membrii familiei s-au remarcat prin acțiunile lor politice și economice. Judecători, luptători în armata generalului József Bem în timpul revoluției maghiare din 1848, deținători de înalte funcții în aparatul de stat austriac și austro-ungar, reprezentanții acestei familii au fost portretizați în repetate rânduri, inclusiv de artiști consacrați în cele două capitale ale Imperiului Austro-Ungar: Viena și Budapesta.
Primul reprezentant al familiei în Banat a fost Vazul Milankovits, numit Balázs Patyánszky (Novi Sad, 1778 – Viszák /Vișag, 1845), fiul lui György Milankovits și al Ecaterinei de Serviczky. S-a căsătorit cu Erzsébet Magarosevics și au avut 2 băieți: Győrgy și József.
Győrgy Patyánszky, prim-pretor în comitatul Caraș, s-a căsătorit cu Amália Piatsek de Herendești și Oloșag, având 5 băieți: István, Elek, Mihály, Gyula și Szilárd.
Din aceeași galerie de portrete Muzeul Național al Banatului a achiziționat trei portrete ale familiei nobiliare Pálik-Ucsevny de Furluk, înrudită cu familia Patyánszky de Viszák prin căsătoria Violei Patyánszky în anul 1891 cu nobilul Theodor/Feodor Pálik-Ucsevny de Furluk: János Palik-Ucsevny, cel care cumpără în 1804 domeniile Furluk și Dezest, Sándor (fiul lui János) și soția Anna, născută Mentzer. Familia Pálik-Ucsevny de Furluk era înrudită cu familia Gáspáry din Lugoj.

Text redactat de: Marius Cornea, muzeograf

Datare: secolele XVI – XVII;

Descoperit în timpul săpăturilor arheologice sistematice de la Orșova;

Exponatul lunii Noiembrie reprezintă un cercel de argint, restaurat în cadrul Laboratorului Zonal de Restaurare. Obiectul a fost descoperit cu prilejul cercetărilor arheologice sistematice de la Orșova, județul Mehedinți.

Cercelul este de tip candelabru, compus dintr-o placă centrală bogat ornamentată în relief cu forme rotunde, stelare, spirale, cu montura centrală a unei sticle bicolore (alb și roșu) având sistem de prindere cu toartă rotundă. La baza acestei plăci se află 5 brațe din sârmă de argint subțire, împletită, care au suferit deformări și pierderi de material. La capătul acestora, cândva, par să fi existat alte mici pandantive minuțios ornamentate, dintre care s-a păstrat unul aproape întreg, iar din unul a rămas doar un fragment.

Podoaba a trecut printr-un proces elaborat de restaurare și conservare, fiind necesare atât tratamente chimice repetate, cât și curățări mecanice în diferite tehnici. Obiectul fiind fragilizat în zona inferioară, a fost nevoie de multă atenție în timpul intervențiilor, unde a fost obligatorie  împiedicarea desfacerii viitoare a sârmelor. Pentru o consolidare de lungă durată a piesei de patrimoniu, care face parte din colecția Muzeului Național al Banatului, o ultimă etapă a fost consolidarea materialului aplicând o rășină sintetică pe toată suprafața acestuia.

Text elaborat de: Delia Apostu, restaurator metal, Laboratorul Zonal de Restaurare

Investigații XRF: Diana Vărzaru

Foto: Milan Sepețan

Datare: sfârșitul secolului al XIX-lea, atelier central-european

Muzeul Național al Banatului, Secția de Istorie, Nr. Inv. 6503

Perioada cuprinsă în intervalul de timp dintre ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, cunoscută și sub denumirea de la Belle Époque, a fost caracterizată de schimbări precum industrializarea, expansiunea urbană, dezvoltarea diviziunii muncii, dar și o tranziție către o nouă viziune asupra lumii, o epocă de schimbare a percepțiilor atât pe plan colectiv, cât și individual. Însăși denumirea de Belle Époque se traduce literal ca „epoca frumoasă”, „anii frumoși”, de dinaintea marii confruntări militare ce avea să urmeze, Primul Război Mondial,  un interval de timp în care creația a atins mari culmi pe multe planuri. Fiind o perioadă de acalmie, cu multe inovații materiale, tehnologice, dar și spirituale, în această atmosferă au înflorit și artele: poezia, muzica, pictura, teatrul, opera, dar și arta vestimentară, a folosirii celor mai felurite și complexe materiale, a celor mai extravagante modele, a parfumurilor, a tot ceea ce ține de eleganță și finețe. Doamnele Belle Époque, sofisticate, elegante, în rochiile lor extravagante, etalând coafuri încântătoare, sunt admirate până în zilele noastre și reprezintă etaloane de grație și distincție.

Creșterea numărului de magazine, datorită progreselor tehnice din domeniul industriei confecțiilor, declanșate de Revoluția industrială și deci, a producției de îmbrăcăminte, precum și a mobilității, începuturile dezvoltării industriei turistice, au creat o piață mult mai mare pentru bunurile de lux, cum ar fi parfumurile, ceasurile și bijuteriile. Parfumierul François Coty a început să producă miresme în 1904 și a obținut primul său succes prin intermediul magazinelor. El a descoperit importanța sticlelor elegante și i-a cerut lui René Jules Lalique (1860-1945) și companiei Baccarat să proiecteze sticle Art Nouveau, stilul artistic reprezentativ sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX.

Sticluța de parfum (Nr. Inv. 6503) din colecția Secției de Istorie a Muzeului Național al Banatului, de proveniență central-europeană, este datată la sfârșitul secolului al XIX-lea, înspre anul 1900. Aceasta este realizată în stil eclectic din sticlă de cristal de culoare roșie, cu carcasă și capac tip rețea cu motive vegetale dintr-un aliaj Ag-Cu. Sticluța, precum și alte exponate de o mare finețe și rafinament feminin, vor putea fi admirate în expoziția „Femeia Belle Époque: Frumusețe și Eleganță” ce va fi vernisată în data de 10 octombrie în mansarda B2 a Bastionului Maria Theresia.

Text: muzeograf dr. Teodora-Daniela Moț

Foto: Milan Sepețan

Investigații fizico-chimice: chimist Diana Vărzaru

Artist neidentificat din Banat, mijlocul secolului al XIX-lea

Legendă din Caransebeș

ulei pe pânză cașerată pe carton, 65 x 50,5 cm, nesemnat, nedatat

Compartimentul de Arte Vizuale, nr. inv. 48

achiziție din anul 2022

Lucrarea de pictură Legendă din Caransebeș are o circulație atestată prin colecția Saphier Dezső din Budapesta și două colecții din Cluj-Napoca și Timișoara. De o importanță majoră pentru imaginarul austriac asupra populației românești din Banat în momentul cuceririi acestuia de Imperiul Habsburgic în anul 1718, pictura redă una dintre legendele locale privind existența unor locuitori cu vârste foarte mari: familia Rovin din Sadova (districtul Caransebeș), formată din Ioan (în vârstă de 172 ani) și Sara (164 ani), căsătoriți de 146 ani, fiul lor având 140 de ani. Legenda țesută în jurul acestei familii a fost popularizată prin gravuri care au circulat în secolul al XVIII-lea în Europa Centrală. Pictura Legendă din Caransebeș a fost executată după două gravuri cu trei membrii ai familiei Rovin din Sadova,  izvoarele documentare menționând mai multe picturi realizate după gravurile din secolul al XVIII-lea. Executată după anul 1860 de un artist cu studii academice, probabil la comanda Episcopiei Caransebeșului sau a unui reprezentant al comunității românești din Banat, pictura prezintă în partea inferioară un text cu litere latine, care redă istoria familiei Rovin. Această compoziție este una dintre cele mai importante lucrări cu subiect istoric din Banatul secolelor XVIII – XIX, constituind o piesă de rezistență în viitoarea expoziție permanentă din Castelul Huniade.  

Text elaborat de: Marius Cornea, muzeograf, Compartimentul de Arte Vizuale

Exponatul lunii iulie este un vas sferic restaurat în cadrul Laboratorului Zonal de Restaurare – sectorul ceramică.
Acest vas adânc, rotunjit, din lut, prevăzut cu un mâner cu o singură buclă în formă de braț atașat de gură este executat manual, decorat cu benzi geometrice pictate cu modele punctate, în culori cu pigmenți de umbră arsă, dând un efect vizual de plasă.
Are lungimea de 22,3 cm; înălțime 9,5 cm; diametru deschiderii vasului 16,3 cm în medie.
Vasul aparține epocii bronzului târziu, circa 1500-1250 î. Hr, descoperit în zona Ciprului antic.
Se presupune că acest tip de vas a fost folosit pentru menținerea îndelungată a temperaturii ridicate a lichidelor, făcând analogie cu vase din colecția Muzeului de Artă din New York, colecția muzeului Kunsthistorisches din Viena, colecția Muzeului Royale de Mariemont, sau din colecția British Museum din Londra. În analogii acest tip de vas este supranumit „vas de lapte”.
Asupra obiectului s-a intervenit anterior. Intervențiile fiind deficitare s-a adus în laboratorul de restaurare.
Vasul a trecut printr-un proces minuțios de restaurare-conservare, iar pentru reîntregirea sa, s-au efectuat următoarele intervenții: curățare umedă prin imersare, desfacerea lipiturilor anterioare și îndepărtarea stratului gros de aracet aplicat anterior, îndepărtarea completărilor cu ipsos de modelaj efectuate anterior, lipirea fragmentelor ceramice cu adeziv polivinilic, completarea lacunelor cu ipsos de modelaj, finisarea completărilor și curățarea zonelor unde s-a intervenit și integrare cromatică.
Vă invităm să admirați acest exponat remarcabil în expoziția din mansarda B2, „Patrimonium 2022-2023”, de miercuri până duminică, în intervalul orar 10:00 – 18:00.

Compartimentul de Arte Vizuale, Nr. Inv 242.1

Donația ing. Petru Teleagă – prof. Dr. Ileana Pintilie, din garderoba Miei Teleagă

Rochie elegantă midi de culoare verde din mătase naturală cu motive vegetale cu decolteu petrecut și cordon în talie, a fost realizată la comandă într-un atelier de creație din România. Materialul a fost adus din China de Mia Teleagă dintr-una din călătoriile sale.

”Maria Teleagă (Mioara cînd era mică, Mia mai tîrziu) și-a petrecut copilăria la Satu – Mare. A avut norocul ca fiecare din cele două locuințe prin care a trecut să aibă câte o curte – grădină în care s-au consumat cele mai plăcute clipe. În zilele libere sau în vacanțe familia ieșea în natură, Cabana Izvoarele și Cheile Tătarului fiind cele mai la îndemînă. Vacanțele erau plăcute și instructive, fie că erau la munte, la mare sau la bunicii din Crușovăț, combinate cu muzee, mănăstiri, case memoriale. În particular lua ore de limba germană cu profesorul Hauler și de limba franceză acasă, cu părinții.

Primele două clase le-a urmat la Satu – Mare, apoi, în 1958, familia s-a mutat la Timișoara. Școala Medie nr. 2 (în Piața Unirii), unde au continuat Maria și fratele ei, era în combinație cu Școala de Muzică și Arte Plastice (cultura generală la școala medie, iar specialitatea la școala de muzică), așa că cei doi frați au continuat studiul viorii, început în particular la Satu – Mare, pînă la sfârșitul claselor gimnaziale. A urmat cursurile la Liceul „Constantin Diaconovici Loga”. După ce tata a terminat un ciclu de 4 ani de cursuri de engleză la Universitatea Populară și a început să facă lecții acasă cu copiii,  Mia s-a înscris la Facultatea de Filologie a Universității Timișoara, secția română – engleză, pe care a terminat-o în 1973. Timp de 4 ani a făcut naveta la Liceul „Coriolan Brediceanu” din Lugoj, după care s-a transferat, prin concurs, ca asistent la Facultatea de Litere a Universității Timișoara, Catedra de Limba și Literatura Engleză, devenind lector în 1991  și conferențiar în anul 2000. În 1995 a făcut un curs de 10 săptămîni de “Studii avansate în predarea limbii engleze”, IALS, la Universitatea din Edinburgh, Marea Britanie. În 1998 a obținut titlul de  doctor cu teza „Semantica și sintagmatica verbului în limbile engleză și română (microsistemul verba dicendi)”, coordonată de prof. Ivan Evseev.

Ne-a părăsit în 22 decembrie 2004.„  (Text elaborat de ing. Petru Teleagă)

În momentul venirii turcilor otomani în Peninsula Balcanică, meşteşugurile din acest spaţiu erau, ca şi în secolele precedente, strâns legate de centrele comerciale şi de zonele miniere. Nevoile militare i-au determinat pe otomani să sprijine în Balcani apariţia şi dezvoltarea meşteşugurilor legate de producţia de arme.

Meşteşugul armelor de foc portative pe bază de cremene s-a dezvoltat în Balcani sub influenţa turcilor otomani. Armurierii veniţi din Orient odată cu trupele otomane făceau parte din categoria ienicerilor, aceştia fiind şi cei care i-au învăţat pe meşteşugarii locali secretul făuririi armelor. În Balcani, la armele de foc cu cremene s-a folosit în cele mai multe cazuri mecanismul cu arc de armare exterior, aşa-numitul mecanism spaniol, miquelet sau turcesc, denumit astfel în contextul în care era utilizat la marea majoritate a armelor orientale.

În atelierele din Balcani unde se realizau arme de foc cu mecanism pe bază de cremene, iniţial atât ţevile, cât şi mecanismele propriu-zise erau importate din nordul Italiei. În acea fază timpurie, armurierii balcanici realizau celelalte componente mai puţin pretenţioase ale unei arme (partea lemnoasă formată din uluc şi mâner/pat, bulbul metalic, brăţările metalice pentru fixarea ţevii etc.), toate aceste părţi componente fiind încă din acel moment bogat decorate (filigran, granulaţie, pietre preţioase etc.). Cu timpul, mai ales în secolul al XIX-lea, armurierii autohtoni au reuşit să producă atât ţevi (armurierii din Prizren), cât şi mecanisme de dare a focului (Constantinopol) pe plan local, dând astfel armelor din faza târzie a imperiului o notă de originalitate.

Odată cu apariţia primelor puşti pe bază de cremene a debutat şi producţia de „puşti mici”, având acelaşi tip de platină cu cremene. Pistoalele erau purtate la brâu, în pereche, dar şi în coburi, fiind atârnate de şaua calului. Un călăreţ bine echipat, pe lângă celelalte piese de armament, purta obligatoriu două perechi de pistoale şi o puşcă lungă.

Pistolul cu cremene de tipul zlatka. În Kotor (Muntenegru), zlatka – o variantă a pistolului ledenica – era probabil cunoscută încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Pistoalele de tipul zlatka sunt placate cu tablă din argint sau alamă şi au ţevile damaschinate cu ornamente din aur. Aceste arme erau fabricate în atelierele din Boka Kotorska, Risan şi probabil în Herceg Novi. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, la Cetinje se realizau doar decorurile acestui tip de pistol. De asemenea, au fost decorate şi de bijutierii din Risan şi Perast. Având în vedere faptul că orfevrăria din Boka Kotorska era destul de dezvoltată, zlatke din acest areal aveau elemente decorative europene, baroce şi rococo. Pistolul zlatka făcea parte în secolul al XIX-lea din echipamentul standard al marinarilor din Boka. În Boka Kotorska, fabricarea acestui tip de armă este abandonată pe la mijlocul secolului al XIX-lea.

În ceea ce priveşte provenienţa armelor balcanice din colecţia muzeului timișorean, putem spune cu certitudine că marea majoritate a pieselor au intrat în inventarul Societăţii Muzeale de Istorie şi Arheologie în perioada antebelică, în urma unor donaţii sau achiziţii. Cele mai multe dintre armele balcanice aflate astăzi în colecția muzeului provin din spaţiul bosniac, fiind donaţii ale foştilor militari austro-ungari, participanţi în vara anului 1878 la luptele pentru pacificarea Bosniei.

Descriere pistol: țeava pistolului este tronco-octogonală la culată, rotunjită spre gură, lisă în interior şi găurită în partea superioară spre culată (neutralizare ulterioară). Ţeava este fixată de uluc prin două brăţări din alamă gravate cu motive geometrice. Mecanismul de dare a focului cu cremene este de tip miquelet, fiind complet la exterior (deşi forma şurubului de fixare a cremenei indică prezenţa cândva a unor “coarne” de armare) şi funcţional. Platina este fixată în corpul armei cu două şuruburi. Mecanismul de declanşare este complet şi funcţional. Garda din fier a trăgaciului este placată cu tablă din alamă, gravată cu motive geometrice. Mânerul şi ulucul sunt din lemn, ambele elemente fiind placate în întregime cu tablă din alamă, gravată cu motive vegetale şi geometrice. Mânerul se termină în partea inferioară cu un bulb rotunjit din alamă, decorat cu motive florale, şi cu un bumb de fixare tot din alamă, decorat în aceeaşi manieră. În uluc, în partea inferioară, există un locaş care conţine bătătorul din fier.

Atelier: muntenegrean / Boka Kotorska.

Datare: începutul sec. al XIX-lea.

Lungimea ţevii: 30 cm.

Lungime totală: 50 cm.

Calibru: 16 mm.

Colecţia de arme a Muzeului Național al Banatului din Timişoara, număr de inventar istorie 3067.

Cartea ”Concionum de tempore” este o reeditare a colecției de predici ale călugărului dominican Luis de Granada. Călugărul a fost cunoscut ca și predicator de prestigiu al secolului al XVI-lea.  Acesta s-a născut în anul 1504 în Granada, Spania și decedat la data de 31 decembrie în Lisabona, Portugalia.

Volumul ”Concionum de tempore” (tradus Prelegeri despre timp”) a fost tipărit în 1581 la Antverpiae, la tipografia Ex officina Christophori Plantini Architypographi Regij, cu caractere latine. Autorul cărții este R. P. F Ludouico Graten[si] sacrae Theologiae professore, monacho Dominicano.

Cartea este o tipăritură cu cerneală tipografică neagră, filele au dimensiunile 14 x 8,5 cm, iar coperțile. Tipăritura a fost legată pe scoarțe de caton multistratificat, iar cusătura este efectuată continuu, pe gherghef, cu patru nervuri geminate și două lănțișoare marginale. Nervurile sunt din sfoară de cânepă, iar ancorarea lor s-a executat prin trecerea capetelor nervurilor prin practicarea unor orificii făcute în scoarță.

Învelitorile sunt  din piele de vițel de culoare maro roșcat. Pe suprafața pielii sunt prezente ornamente care au fost obținute prin imprimare la cald cu foiță aurie – un chenar alcătuit din linii duble, având patru fleuroane la colțuri, iar în centru un medalion în formă de suprapolis: uncrucifix având la bază un personaj și o floare înconjurat de o mandorlă.

Cotorul exterior  este din aceeași piele ca și învelitoarea. Este împărțit în cinci registre, delimitate de patru nervuri profilate. În centrul fiecărui registru se află câte un fleuron, obținut prin imprimare la cald, cu foiță aurie.

Pe fila de gardă de la finalul cărții și pe forzațul copertei din spate se găsesc însemnări: exerciții de caligrafie și prescurtări uzuale ale scrierii în limba latină cu cerneală neagră, multe dintre ele scrise cu caractere gotice .

Restaurarea volumului s-a realizat pe volum nedesfăcut. În decursul acesteia, s-a luat în calcul corpul cărții și legătoria sa. Pentru file s-au realizat intervenții de: desprăfuire, curațare umedă cu soluție hidroalcoolică, reîncleierea suportului papetar, completarea și restaurarea filelor (filă cu filă), intervenind pe fisuri, liniile de pliere și zonele cu lipsă de material prin completare cu hârtie japoneză și adeziv CMC. La nivelul legătoriei s-au făcut: consolidarea scoarțelor de carton, croirea unor bucăți de piele nouă, șerfuirea și vopsirea acestora la nuanța originală; lipirea bucăților de piele nouă pe zona colțurilor și a muchiilor; cotorul a fost deprins pentru completare; iar pentru început cotorului interior a fost căptușit cu hârtie și pânză, urmată de lipirea noi pieli, pe care va fi aplicată regiunile cu pielea originală.

Obiectul a fost restaurat în cadrul Laboratorului Zonal de Restaurare al muzeului.

Nr. inventar : 29414

Proveniență : Timișoara

Datare : începutul secolului XX

Clișeul pe sticlă ilustrând orfelinatul Gisella din Timișoara (nr. inv. istorie 29414), databil la începutul secolului XX, a intrat în colecția Secției de Istorie din cadrul MNaB în cursul anului 2006, în urma transferului colecției de clișee pe sticlă de la Secția de Etnografie a Muzeului Banatului.

Orfelinatul Gisella din Timișoara a fost fondat în baza unei decizii din 1873 a consiliului municipal, în onoarea celebrării căsătoriei dintre principesa Gisella și prințul bavarez Leopold, votându-se constituirea unei fundații în valoare de 20.000 de coroane. Cea de-a doua fiică a cuplului imperial Franz Joseph I și Elisabeta (Sissi), arhiducesa Gisella Louise Marie de Austria s-a evidențiat printr-o activitate filantropică intensă și o deosebită grijă față de cei nevoiași, punând bazele mai multor organizații de caritate în vederea sprijinirii celor săraci, dar și a celor cu handicap.

Orfelinatul Gisella și-a deschis porțile la data de 20 martie 1877 în fosta casă de invalizi din cartierul Fabric, pe strada Graben (astăzi Gloriei și Șt. O. Iosif), edificiul fiind în așa fel amenajat încât să adăpostească 40 de orfani. Consilierul municipal Anton Suchan a preluat încă de la început supravegherea instituției, dând dovadă până la sfârșitul vieții de mare devotament în timpul activității sale de curator și protector al orfanilor, încât și-a lăsat întreaga avere, care cuprindea două case în Fabric, acestui așezământ. Întrucât se înmulțeau tot mai mult solicitările de a fi primiți noi și noi copii în cadrul orfelinatului, clădirea a devenit de-a lungul timpului neîncăpătoare, așa că orașul a inițiat construirea unui nou sediu, având în vedere faptul că între timp și averea fondului crescuse.

Noua clădire a orfelinatului, înfățișată în clișeul pe sticlă cu nr. inv. istorie 29414, astăzi sediul Facultății de Chimie, Biologie și Geografie din cadrul Universității de Vest din Timișoara, de pe actuala stradă Johann Heinrich Pestalozzi din cartierul Fabric, a fost edificată în anul 1901 pe o suprafață de 2.848 stânjeni pătrați, cumpărată de oraș în anul 1897 cu suma de 28.480 coroane. Cea mai mare parte a lucrărilor de construcție au fost întreprinse de meșterul constructor Josef Kremer, pe baza planurilor elaborate gratuit de arhitectul vienez, născut la Timișoara în anul 1865 într-o familie de origine evreiască, Ernest von Gotthilf. Acesta din urmă, absolvind studiile la Zürich și Viena, unde ulterior s-a și stabilit deschizându-și în asociere un birou de arhitectură, s-a remarcat prin proiectarea mai multor palate, bănci, vile și reședințe private. Cheltuielile de construcție ale noului sediu al orfelinatului Gisella au fost suportate în parte din averea fondului, fiind însă necesară și contractarea unui împrumut. Edificiul cu un etaj, cu o capacitate de 80 de orfani și împărțit în 2 aripi separate de clădire, una pentru fete și cealaltă pentru băieți, adăpostea la demisol sala de mese și spațiile gospodărești. Copiii îngrijiți în cadrul acestei instituții beneficiau de o curte, de o grădină spațioasă și de o sală de gimnastică, frecventând școlile publice. În internat locuiau directorul și directoarea acestuia, iar supervizarea era asigurată de o comisie care alegea din rândurile ei un curator, ani de zile această funcție fiind deținută de Anton Suchan. Orfelinatul primea orfanii care împliniseră vârsta de 5 ani, băieții fiind adăpostiți în această instituție până la vârsta de 14 ani, iar fetele până la 16 ani, după care erau repartizați “după capacitățile și dorințele lor în alte internate sau fabrici, la meseriași, iar fetele ca modiste, croitorese sau, în cel mai rău caz, ca servitoare sau cameriste”[1].

După Primul Război Mondial, instituția a trecut sub administrarea municipală, ca Orfelinatul Comunal Regina Maria, al cărui scop declarat era acela de a asigura toate cele necesare creșterii, dezvoltării armonioase și instruirii copiilor orfani de unul sau de ambii părinți, fără sprijin financiar, care proveneau mai ales din Timișoara, din județul Timiș-Torontal și rareori, din afara țării. Celor care dovedeau aptitudini în ceea ce privea învățătura, li se oferea posibilitatea de a urma liceul sau Școala Normală, mulți dintre cei care crescuseră în această instituție devenind în perioada interbelică învățători.

De-a lungul timpului, au fost luate diferite hotărâri de către municipalitatea din Timișoara în direcția îmbunătățirii calității vieții și instruirii celor adăpostiți în această instituție. Dintre acestea, spre exemplu, în anul 1921, membrii Consiliului comunal au hotărât sporirea valorii nutriționale și a calității hranei copiilor, prin introducerea a patru mese care conțineau carne pe săptămână, iar în timpul primului mandat de primar al lui Lucian Georgevici (31.08.1922 – 17.04.1926), a fost creată special o fermă de porci destinată furnizării unei cărni de calitate copiilor orfelinatului. În 1922 Consiliul comunal a împuternicit direcțiunea orfelinatului să achiziționeze pentru biblioteca acestei instituții cărți în valoare de 330 lei primiți sub formă de donație, iar în anul 1926 au fost aprobate și executate diferite lucrări în cadrul orfelinatului care au costat 38.000 lei.

Text elaborat de: dr. Teodora Moț, muzeograf

Afiș: dr. Ana-Giulia Delcea, muzeograf

[1]Josef Geml, Vechea Timișoară în ultima jumătate de secol 1870-1920, Editura Cosmopolitan Art, Timișoara, 2016,pp. 251-252.