Biblia lui Luther este o carte veche străină tipărită în  secolul al şaisprezecelea.

Prima ediţie a acestei lucrări a apărut în 1534, la Wittenberg, în tipografia lui Hans Luft şi este considerată ca fiind cea care a creat unitatea de limbă scrisă, comună tuturor germanilor. Luther a căutat formele lingvistice cele  mai potrivite, pentru a fi pe înţelesul tuturor germanilor, contribuind şi la ilustrarea tipăriturii prin propunerea scenelor. Cartea este o capodoperă tipografică de 1830 de pagini cu 117 ilustrate în text din care se mai cunoaşte despre existenţa a cca. 30 de exemplare.

Obiectul restaurat face parte din a patra ediţie, executată de succesorul lui Hans Luft în 1572 şi este un coligat format din volumele Biblia, das ist die ganze Heslige Schrift Deudsch şi Prophten alle Deudsch. Coligatul cuprinde mai multe lucrări realizate separate, reunite într-o lucrare ulterioară de legătorie . Acesta este legat în piele maro, pe scoarţe din lemn, din care se păstrează doar scoarţa din spate, legătura fiind realizată pe patru binduri groase de cânepă, iar capital-bandul păstrat fragmentar este cusut cu aţă roşie şi albă pe pânză de in. Scoarţa are dimensiunile 38,8X24,4cm, iar filele 36,5X24,2cm, acestea fiind legate în caiete formate din trei file duble cusute cu aţă de in.

Cartea este tipărită cu cerneală de tipar neagră, cu ilustraţii în text reprezentând scene biblice şi pe tot parcursul textului are iniţiale împodobite cu ornamente florale, întâlnindu-se patru tipuri de caractere. Foaia de titlu a primului volum, Biblia, conţine un chenar, tipărit cu cerneală neagră, ilustrat cu scene biblice care încadrează titlul, tipărit cu cerneală roşie şi neagră, ornat cu motive florale (tipar roşu). Cel de-al doilea volum, Prophten alle Deudsch, prezintă pe foaia de titlu un chenar ilustrat care conţine paisprezece steme, în interiorul căruia este tipărit titlul cu cerneală roşie şi neagră. Alte ornamente tipografice se observă la începutul capitolelor, acestea fiind reprezentate de frontispicii cu scene biblice, iar la sfârşitul lor există vignete.

Parcursul cărţii prezintă note manuscris cu cerneală roşie, creion chimic, cerneală ferogalică, sublinieri în text, tipar migrat, numerotări greşite ale filelor şi file nenumerotate. Se pot observa, pe prima filă păstrată integral,  două ştampile de apartenenţă cu cerneală solubilă.

Analizându-se starea de conservare a volumului , în urma studiului şi a testelor efectuate, s-a constatat că integritatea blocului cărţii este distrusă, acesta fiind desprins de cotor, unele file se păstrează fragmentar, altele lipsesc. Cotorul prezinta depozite semnificative de clei şi murdărie. Toate filele sunt îmbrunite, cu pH acid şi au aspect lânos, lipsind substanţa de coeziune, mai ales la colţuri şi snit. Prezintă de asemenea rosături de insect, mucegai, depozite de praf, murdărie, pete de ceară, pete maro, de apă (pH acid), de vin. Există în corpul cărţii şi file cu lipsuri în text, restaurări empirice, cu fisuri, pliuri, rupturi de jur-împrejur, colţuri şi margini rupte şi fisurate, găuri provocate de insecte.

Restaurarea obiectului a prezentat un grad ridicat de dificultate datorită multitudinii deteriorărilor și vechimii acesteia, astfel s-au efectuat intervenții complexe pentru a reda integritatea volumului. Procesul de restaurare s-a realizat în cadrul Laboratorului Zonal de Restaurare-Conservare din cadrul Muzeului Național al Banatului.

Prezentăm ca Exponatul lunii februarie una dintre cele mai frumoase decorații din colecţia de medalii și decoraţii a Muzeului Național al Banatului, având și o poveste fascinantă: un exemplar al Ordinului mexican imperial Maria de Guadalupe, ce datează din ultima perioadă de existenţă a acestui ordin (1865-1867), fiind vorba de varianta pentru civili. Este o piesă rară în colecţiile muzeale din România. Decorația, care i-a fost conferită preotului romano-catolic Augustin Weber în anul 1866 de către împăratul Maximilian al Mexicului, a intrat în colecția muzeului timișorean între 1912-1914, fiind lăsată de Weber prin testament muzeului timișorean.

El Orden Imperial de Nuestra Señora de Guadalupe

Ordinul, înfiinţat în 9 noiembrie 1821 cu titlul de Imperial Orden de Guadalupe de către primul împărat al Mexicului, Agustín de Iturbide, a avut mai multe perioade de existenţă. În timpul împăratului Maximilian, în 1865 ordinul a devenit El Orden Imperial de Nuestra Señora de Guadalupe, fiind acordat – pentru servicii deosebite aduse statului – în două variante, militară şi civilă. Însemnul ordinului în varianta militară avea pe revers inscripţia „Al patriotismo heroico”, în timp ce varianta civilă purta inscripţia „Al merito i virtudes”. Era împărţit în cinci clase: 1. „Gran Cruce” (Mare Cruce) – 30 buc.; 2. „Grande Oficial” (Mare Ofiţer) – 100 buc.; 3. „Comendador” (Comandor) – 200 buc.; 4. „Oficial” (Ofiţer) – 500 buc. şi 5. „Caballero”  (Cavaler) – nelimitat. Ordinul a dispărut definitiv în 1867, după moartea împăratului Maximilian şi căderea celui de-al doilea Imperiu mexican.

Însemnul se prezintă sub forma unei cruci cu patru braţe puternic evazate, din argint aurit şi email verde, alb şi roşu, cruce ce suprapune o cunună formată dintr-o ramură de măslin în stg. şi una de palmier în dr., legată în partea inferioară. Între braţele crucii se află câte un mănunchi de cinci raze aurite, iar la capetele braţelor crucii sunt plasate opt sfere mici din argint aurit. Însemnul este surmontat de vulturul mexican imperial, încoronat, cu aripile desfăcute, ţinând şarpele în cioc.

În medalionul central oval de pe avers se află imaginea în relief din email colorat a S. Maria de Guadalupe, ocrotitoarea Mexicului (sărbătorită anual în 12 decembrie), pe fond de email alb, înconjurată circular de inscripţia în lb. spaniolă: RELIGION INDEPENDENCIA UNION (Religie Independență Unire) ٭, cu litere aurii pe fond de email verde. Pe medalionul central de pe revers se află inscripţia în lb. spaniolă, pe 4 rânduri, cu litere aurii pe fond de email alb: AL / MERITO / Y / VIRTUDES (Pentru merit și virtuți).

Însemnul, surmontat de vultur, este ataşat de panglică printr-un inel de prindere cu diametrul de 12,4 mm. Panglica originală, lată de 37 mm, este albastră cu câte o bandă lila de 6,5 mm pe fiecare margine şi are aplicată o rozetă cu dimensiunile de 26 x 28 mm, având aceleaşi culori ca şi panglica. Decorația se purta pe partea stângă a pieptului, după cum se poate observa din fotografia lui Augustin Weber.

Argint aurit şi email colorat; L – 60 mm (incluzând şi vulturul); l – 35,5 mm; panglică originală cu rozetă; MNaB, colecția Medalii, nr. inv. 1316; stare de conservare foarte bună.

Augustin Weber (Sânpetru German, 6 septembrie 1833 – Săcălaz, 1 februarie 1909)

Cel care avea să fie cunoscut de către contemporani drept „capelan al împăratului Maximilian I al Mexicului”, a studiat teologia la Timişoara (1853-1857), fiind hirotonit preot romano-catolic în 27 aprilie 1857. Între 1857-1860 a activat la Jimbolia, dar în 1860 a intrat ca și capelan militar în armata austriacă, iniţial în Regimentul nr. 43, deplasându-se odată cu acesta pe coasta Dalmaţiei, la Split, Dubrovnik, Kotor, Šibenik și Zadar, apoi în Regimentul nr. 29, staţionat la Veneţia şi la Padova.

În 1864 a fost numit de către Maximilian von Habsburg (1832-1867), fratele împăratului Franz Joseph I, capelan de front al Corpului austriac de voluntari pentru Mexic şi prezentat Papei Pius al IX-lea. După proclamarea lui Maximilian în 10 aprilie 1864 împărat al Mexicului, Augustin Weber a plecat împreună cu Corpul austriac de voluntari, trecând prin oraşele Veracruz, Orizaba, Cordoba, Puebla şi Mexico, fiind martor al istoriei efemere a celui de-al doilea Imperiu mexican, terminată tragic prin execuția lui Maximilian în 1867.

Întors în Europa în 1867, Weber a continuat să fie capelan militar timp de trei ani în Zagreb, Petrovaradin (Novi Sad), Linz şi Cracovia, iar în 1870 a revenit definitiv în Banat, fiind în următoarele decenii preot administrator la Sântana Nouă (1870-1871), apoi preot la Pişchia (1871-1882) și Săcălaz (1882-1909).

Membru al Societăţii Muzeale de Istorie şi Arheologie timp de 37 ani, de la înfiinţarea acesteia în 25 iulie 1872 până la sfârşitul vieţii (februarie 1909), Weber a făcut de-a lungul timpului câteva donaţii deosebite muzeului timişorean. Prima donaţie importantă a constat în obiecte aduse de el din Mexic, care, prezentate în adunarea generală anuală a Societăţii din 1 iunie 1881, au stârnit senzaţie: tocul de scris din argint al fostului secretar al împăratului Maximilian, pater Augustin Fischer, primit ca amintire de Weber de la acesta; trei monede mexicane mici din argint, din Puebla, transformate în mărturii de botez; o ţigară de foi „puros” uriaşă din anul 1866; alte două monede din argint. Cu diverse ocazii Weber a mai donat Muzeului din Timişoara monede, bancnote şi medalii din sec. al XIX-lea, precum şi monede medievale descoperite de el în zona Pişchiei.

În 19 iunie 1907, la comemorarea a 40 de ani de la moartea împăratului Maximilian, a oficiat un Requiem solemn în Biserica Capucinilor din Viena. Decorat cu Ordinul mexican imperial „Maria de Guadalupe” şi cu decorația franceză a expediţiei din Mexic (1862-1863), a fost totodată membru al Academiei “Quiritum” din Roma.

S-a stins din viaţă la Săcălaz, la 76 de ani, după o lungă suferinţă, în urma unei pneumonii. A fost înmormântat în 4 februarie 1909 la Săcălaz, în prezenţa a numeroşi oameni care l-au cunoscut şi respectat.

Bibliografie

Nicoleta Toma-Demian, Augustin Weber (1833-1909), în Analele Banatului, S.N., Arheologie-Istorie, XVIII, 2010, pp. 227-240.

David A. Olvera Ayes, 100 Condecoraciones Militares Mexicanas. Heroismo y honor, México, 2017, pp. 284-286.

Anton Peter Petri, Biographisches Lexikon des Banater Deutschtums, Marquartstein, 1992, col. 2042.

Dr. Nicoleta Demian, cercetător ştiinţific, Secţia Istorie

Explicaţia fotografiilor

Preotul Augustin Weber (1833-1909), fotografie din colecția Episcopiei Romano-Catolice de Timișoara.

Ordinul mexican imperial „El Orden Imperial de Nuestra Señora de Guadalupe”: 1. avers. 2. revers (MNaB, colecția Medalii, nr. inv. 1316).

Dimensiuni: diametru 7,1 cm, grosime 0,4 cm, greutate 30 de grame.

Piesă aflată în colecția Muzeului Național al Banatului, număr de inventar 24432.

Artefactul a fost descoperit în anul 1980, în urma unor lucrări agricole desfășurate în apropierea municipiului Timișoara, mai precis lângă Ferma Cioreni, situată la acea vreme la aproximativ 600 de metri de șoseaua care leagă Timișoara de Sânnicolau Mare. Aceste lucrări au provocat distrugerea accidentală a mai multor morminte de inhumație. În consecință, în perioada imediat următoare, dar și în anii care au urmat, au fost efectuate săpături arheologice sistematice și de salvare. Aceste cercetări au dus la identificarea a 32 de morminte de inhumație, toate datând din perioada medievală timpurie, secolele X-XI d.Hr.

Brățara, confecționată integral din bronz, a fost realizată prin tehnica turnării în matriță. Corpul său este torsadat, iar capetele sunt decorate cu două reprezentări zoomorfe, interpretate ca fiind capete stilizate de câini. Această piesă provine din inventarul funerar al unui mormânt distrus în timpul lucrărilor agricole și este specifică perioadei istorice corespunzătoare expedițiilor militare maghiare în Europa Centrală și de Sud-Est din sec. X d.Chr, precum și etapei de consolidare a regatului maghiar timpuriu, din prima jumătate a sec. XI d.Chr.

Podoabele decorate cu motive zoomorfe, în special cele asociate perioadei cuceririi maghiare, reflectă legături culturale și simbolice profunde, dezvăluind elemente esențiale ale identității și credințelor popoarelor care le-au creat. Simbolistica pieselor cu reprezentări zoomorfe nu poate fi precizată cu exactitate, însă putem presupune că aceste reprezentări de animale, precum capetele stilizate de câini, puteau avea o semnificație totemică, oferind protecție purtătorului împotriva pericolelor sau răului. Totodată, ele puteau simboliza statutul social al individului, evidențiind apartenența sa la una din clasele sociale existente sau un rol aparte în cadrul comunității. În plus, motivele zoomorfe ar putea reflecta conexiuni cu lumea spirituală sau mitologică, sugerând credința în legătura dintre om și forțele supranaturale întruchipate de animale. Astfel, aceste artefacte depășesc simpla funcție decorativă, devenind expresii ale identității, protecției și înțelegerii lumii spirituale. Motivele zoomorfe utilizate în confecționarea acestor podoabe încapsulează o interacțiune complexă între tradiția artistică, simbolismul profund și identitatea socială.

Autor necunoscut
ulei pe pânză, 92×72 cm, în ramă neagră cu dimensiunile 110×90 cm, nr. inv. 79, nesemnat
Compartimentul de Arte Vizuale
Acest portret a făcut parte din marea galerie de portrete a familiei nobiliare Milankovits/Patyánszky din comitatul Caraș-Severin. Portretul redă figura nobilului György Milankovits, care redactează o scrisoare adresată soției sale Ecaterina, născută în familia nobiliară de Serviczky, al cărei tată era cetățean de vază al orașului Novi Sad.
Constituind un ansamblu excepțional de portrete nobiliare bănățene din secolele XVIII-XIX, galeria familiei Milankovits/Patyánszky de Viszák este un exemplu de fast nobiliar dintr-o provincie aflată la granița monarhiei austro-ungare.
Portretele achiziționate de Muzeul Național al Banatului provin din colecția acestei familii cu un rol bine determinat în viața economică, socială și culturală din zona Lugojului. Înnobilați în 27 iulie 1810 cu predicatul ”de Viszák” și primind în donație domeniul Viszák din comitatul Caraș, familia Milankovits și-a schimbat numele în Patyánszky. Membrii familiei s-au remarcat prin acțiunile lor politice și economice. Judecători, luptători în armata generalului József Bem în timpul revoluției maghiare din 1848, deținători de înalte funcții în aparatul de stat austriac și austro-ungar, reprezentanții acestei familii au fost portretizați în repetate rânduri, inclusiv de artiști consacrați în cele două capitale ale Imperiului Austro-Ungar: Viena și Budapesta.
Primul reprezentant al familiei în Banat a fost Vazul Milankovits, numit Balázs Patyánszky (Novi Sad, 1778 – Viszák /Vișag, 1845), fiul lui György Milankovits și al Ecaterinei de Serviczky. S-a căsătorit cu Erzsébet Magarosevics și au avut 2 băieți: Győrgy și József.
Győrgy Patyánszky, prim-pretor în comitatul Caraș, s-a căsătorit cu Amália Piatsek de Herendești și Oloșag, având 5 băieți: István, Elek, Mihály, Gyula și Szilárd.
Din aceeași galerie de portrete Muzeul Național al Banatului a achiziționat trei portrete ale familiei nobiliare Pálik-Ucsevny de Furluk, înrudită cu familia Patyánszky de Viszák prin căsătoria Violei Patyánszky în anul 1891 cu nobilul Theodor/Feodor Pálik-Ucsevny de Furluk: János Palik-Ucsevny, cel care cumpără în 1804 domeniile Furluk și Dezest, Sándor (fiul lui János) și soția Anna, născută Mentzer. Familia Pálik-Ucsevny de Furluk era înrudită cu familia Gáspáry din Lugoj.

Text redactat de: Marius Cornea, muzeograf

Datare: secolele XVI – XVII;

Descoperit în timpul săpăturilor arheologice sistematice de la Orșova;

Exponatul lunii Noiembrie reprezintă un cercel de argint, restaurat în cadrul Laboratorului Zonal de Restaurare. Obiectul a fost descoperit cu prilejul cercetărilor arheologice sistematice de la Orșova, județul Mehedinți.

Cercelul este de tip candelabru, compus dintr-o placă centrală bogat ornamentată în relief cu forme rotunde, stelare, spirale, cu montura centrală a unei sticle bicolore (alb și roșu) având sistem de prindere cu toartă rotundă. La baza acestei plăci se află 5 brațe din sârmă de argint subțire, împletită, care au suferit deformări și pierderi de material. La capătul acestora, cândva, par să fi existat alte mici pandantive minuțios ornamentate, dintre care s-a păstrat unul aproape întreg, iar din unul a rămas doar un fragment.

Podoaba a trecut printr-un proces elaborat de restaurare și conservare, fiind necesare atât tratamente chimice repetate, cât și curățări mecanice în diferite tehnici. Obiectul fiind fragilizat în zona inferioară, a fost nevoie de multă atenție în timpul intervențiilor, unde a fost obligatorie  împiedicarea desfacerii viitoare a sârmelor. Pentru o consolidare de lungă durată a piesei de patrimoniu, care face parte din colecția Muzeului Național al Banatului, o ultimă etapă a fost consolidarea materialului aplicând o rășină sintetică pe toată suprafața acestuia.

Text elaborat de: Delia Apostu, restaurator metal, Laboratorul Zonal de Restaurare

Investigații XRF: Diana Vărzaru

Foto: Milan Sepețan

Datare: sfârșitul secolului al XIX-lea, atelier central-european

Muzeul Național al Banatului, Secția de Istorie, Nr. Inv. 6503

Perioada cuprinsă în intervalul de timp dintre ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, cunoscută și sub denumirea de la Belle Époque, a fost caracterizată de schimbări precum industrializarea, expansiunea urbană, dezvoltarea diviziunii muncii, dar și o tranziție către o nouă viziune asupra lumii, o epocă de schimbare a percepțiilor atât pe plan colectiv, cât și individual. Însăși denumirea de Belle Époque se traduce literal ca „epoca frumoasă”, „anii frumoși”, de dinaintea marii confruntări militare ce avea să urmeze, Primul Război Mondial,  un interval de timp în care creația a atins mari culmi pe multe planuri. Fiind o perioadă de acalmie, cu multe inovații materiale, tehnologice, dar și spirituale, în această atmosferă au înflorit și artele: poezia, muzica, pictura, teatrul, opera, dar și arta vestimentară, a folosirii celor mai felurite și complexe materiale, a celor mai extravagante modele, a parfumurilor, a tot ceea ce ține de eleganță și finețe. Doamnele Belle Époque, sofisticate, elegante, în rochiile lor extravagante, etalând coafuri încântătoare, sunt admirate până în zilele noastre și reprezintă etaloane de grație și distincție.

Creșterea numărului de magazine, datorită progreselor tehnice din domeniul industriei confecțiilor, declanșate de Revoluția industrială și deci, a producției de îmbrăcăminte, precum și a mobilității, începuturile dezvoltării industriei turistice, au creat o piață mult mai mare pentru bunurile de lux, cum ar fi parfumurile, ceasurile și bijuteriile. Parfumierul François Coty a început să producă miresme în 1904 și a obținut primul său succes prin intermediul magazinelor. El a descoperit importanța sticlelor elegante și i-a cerut lui René Jules Lalique (1860-1945) și companiei Baccarat să proiecteze sticle Art Nouveau, stilul artistic reprezentativ sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX.

Sticluța de parfum (Nr. Inv. 6503) din colecția Secției de Istorie a Muzeului Național al Banatului, de proveniență central-europeană, este datată la sfârșitul secolului al XIX-lea, înspre anul 1900. Aceasta este realizată în stil eclectic din sticlă de cristal de culoare roșie, cu carcasă și capac tip rețea cu motive vegetale dintr-un aliaj Ag-Cu. Sticluța, precum și alte exponate de o mare finețe și rafinament feminin, vor putea fi admirate în expoziția „Femeia Belle Époque: Frumusețe și Eleganță” ce va fi vernisată în data de 10 octombrie în mansarda B2 a Bastionului Maria Theresia.

Text: muzeograf dr. Teodora-Daniela Moț

Foto: Milan Sepețan

Investigații fizico-chimice: chimist Diana Vărzaru

Artist neidentificat din Banat, mijlocul secolului al XIX-lea

Legendă din Caransebeș

ulei pe pânză cașerată pe carton, 65 x 50,5 cm, nesemnat, nedatat

Compartimentul de Arte Vizuale, nr. inv. 48

achiziție din anul 2022

Lucrarea de pictură Legendă din Caransebeș are o circulație atestată prin colecția Saphier Dezső din Budapesta și două colecții din Cluj-Napoca și Timișoara. De o importanță majoră pentru imaginarul austriac asupra populației românești din Banat în momentul cuceririi acestuia de Imperiul Habsburgic în anul 1718, pictura redă una dintre legendele locale privind existența unor locuitori cu vârste foarte mari: familia Rovin din Sadova (districtul Caransebeș), formată din Ioan (în vârstă de 172 ani) și Sara (164 ani), căsătoriți de 146 ani, fiul lor având 140 de ani. Legenda țesută în jurul acestei familii a fost popularizată prin gravuri care au circulat în secolul al XVIII-lea în Europa Centrală. Pictura Legendă din Caransebeș a fost executată după două gravuri cu trei membrii ai familiei Rovin din Sadova,  izvoarele documentare menționând mai multe picturi realizate după gravurile din secolul al XVIII-lea. Executată după anul 1860 de un artist cu studii academice, probabil la comanda Episcopiei Caransebeșului sau a unui reprezentant al comunității românești din Banat, pictura prezintă în partea inferioară un text cu litere latine, care redă istoria familiei Rovin. Această compoziție este una dintre cele mai importante lucrări cu subiect istoric din Banatul secolelor XVIII – XIX, constituind o piesă de rezistență în viitoarea expoziție permanentă din Castelul Huniade.  

Text elaborat de: Marius Cornea, muzeograf, Compartimentul de Arte Vizuale

Exponatul lunii iulie este un vas sferic restaurat în cadrul Laboratorului Zonal de Restaurare – sectorul ceramică.
Acest vas adânc, rotunjit, din lut, prevăzut cu un mâner cu o singură buclă în formă de braț atașat de gură este executat manual, decorat cu benzi geometrice pictate cu modele punctate, în culori cu pigmenți de umbră arsă, dând un efect vizual de plasă.
Are lungimea de 22,3 cm; înălțime 9,5 cm; diametru deschiderii vasului 16,3 cm în medie.
Vasul aparține epocii bronzului târziu, circa 1500-1250 î. Hr, descoperit în zona Ciprului antic.
Se presupune că acest tip de vas a fost folosit pentru menținerea îndelungată a temperaturii ridicate a lichidelor, făcând analogie cu vase din colecția Muzeului de Artă din New York, colecția muzeului Kunsthistorisches din Viena, colecția Muzeului Royale de Mariemont, sau din colecția British Museum din Londra. În analogii acest tip de vas este supranumit „vas de lapte”.
Asupra obiectului s-a intervenit anterior. Intervențiile fiind deficitare s-a adus în laboratorul de restaurare.
Vasul a trecut printr-un proces minuțios de restaurare-conservare, iar pentru reîntregirea sa, s-au efectuat următoarele intervenții: curățare umedă prin imersare, desfacerea lipiturilor anterioare și îndepărtarea stratului gros de aracet aplicat anterior, îndepărtarea completărilor cu ipsos de modelaj efectuate anterior, lipirea fragmentelor ceramice cu adeziv polivinilic, completarea lacunelor cu ipsos de modelaj, finisarea completărilor și curățarea zonelor unde s-a intervenit și integrare cromatică.
Vă invităm să admirați acest exponat remarcabil în expoziția din mansarda B2, „Patrimonium 2022-2023”, de miercuri până duminică, în intervalul orar 10:00 – 18:00.

Compartimentul de Arte Vizuale, Nr. Inv 242.1

Donația ing. Petru Teleagă – prof. Dr. Ileana Pintilie, din garderoba Miei Teleagă

Rochie elegantă midi de culoare verde din mătase naturală cu motive vegetale cu decolteu petrecut și cordon în talie, a fost realizată la comandă într-un atelier de creație din România. Materialul a fost adus din China de Mia Teleagă dintr-una din călătoriile sale.

”Maria Teleagă (Mioara cînd era mică, Mia mai tîrziu) și-a petrecut copilăria la Satu – Mare. A avut norocul ca fiecare din cele două locuințe prin care a trecut să aibă câte o curte – grădină în care s-au consumat cele mai plăcute clipe. În zilele libere sau în vacanțe familia ieșea în natură, Cabana Izvoarele și Cheile Tătarului fiind cele mai la îndemînă. Vacanțele erau plăcute și instructive, fie că erau la munte, la mare sau la bunicii din Crușovăț, combinate cu muzee, mănăstiri, case memoriale. În particular lua ore de limba germană cu profesorul Hauler și de limba franceză acasă, cu părinții.

Primele două clase le-a urmat la Satu – Mare, apoi, în 1958, familia s-a mutat la Timișoara. Școala Medie nr. 2 (în Piața Unirii), unde au continuat Maria și fratele ei, era în combinație cu Școala de Muzică și Arte Plastice (cultura generală la școala medie, iar specialitatea la școala de muzică), așa că cei doi frați au continuat studiul viorii, început în particular la Satu – Mare, pînă la sfârșitul claselor gimnaziale. A urmat cursurile la Liceul „Constantin Diaconovici Loga”. După ce tata a terminat un ciclu de 4 ani de cursuri de engleză la Universitatea Populară și a început să facă lecții acasă cu copiii,  Mia s-a înscris la Facultatea de Filologie a Universității Timișoara, secția română – engleză, pe care a terminat-o în 1973. Timp de 4 ani a făcut naveta la Liceul „Coriolan Brediceanu” din Lugoj, după care s-a transferat, prin concurs, ca asistent la Facultatea de Litere a Universității Timișoara, Catedra de Limba și Literatura Engleză, devenind lector în 1991  și conferențiar în anul 2000. În 1995 a făcut un curs de 10 săptămîni de “Studii avansate în predarea limbii engleze”, IALS, la Universitatea din Edinburgh, Marea Britanie. În 1998 a obținut titlul de  doctor cu teza „Semantica și sintagmatica verbului în limbile engleză și română (microsistemul verba dicendi)”, coordonată de prof. Ivan Evseev.

Ne-a părăsit în 22 decembrie 2004.„  (Text elaborat de ing. Petru Teleagă)