Cartea ”Concionum de tempore” este o reeditare a colecției de predici ale călugărului dominican Luis de Granada. Călugărul a fost cunoscut ca și predicator de prestigiu al secolului al XVI-lea.  Acesta s-a născut în anul 1504 în Granada, Spania și decedat la data de 31 decembrie în Lisabona, Portugalia.

Volumul ”Concionum de tempore” (tradus Prelegeri despre timp”) a fost tipărit în 1581 la Antverpiae, la tipografia Ex officina Christophori Plantini Architypographi Regij, cu caractere latine. Autorul cărții este R. P. F Ludouico Graten[si] sacrae Theologiae professore, monacho Dominicano.

Cartea este o tipăritură cu cerneală tipografică neagră, filele au dimensiunile 14 x 8,5 cm, iar coperțile. Tipăritura a fost legată pe scoarțe de caton multistratificat, iar cusătura este efectuată continuu, pe gherghef, cu patru nervuri geminate și două lănțișoare marginale. Nervurile sunt din sfoară de cânepă, iar ancorarea lor s-a executat prin trecerea capetelor nervurilor prin practicarea unor orificii făcute în scoarță.

Învelitorile sunt  din piele de vițel de culoare maro roșcat. Pe suprafața pielii sunt prezente ornamente care au fost obținute prin imprimare la cald cu foiță aurie – un chenar alcătuit din linii duble, având patru fleuroane la colțuri, iar în centru un medalion în formă de suprapolis: uncrucifix având la bază un personaj și o floare înconjurat de o mandorlă.

Cotorul exterior  este din aceeași piele ca și învelitoarea. Este împărțit în cinci registre, delimitate de patru nervuri profilate. În centrul fiecărui registru se află câte un fleuron, obținut prin imprimare la cald, cu foiță aurie.

Pe fila de gardă de la finalul cărții și pe forzațul copertei din spate se găsesc însemnări: exerciții de caligrafie și prescurtări uzuale ale scrierii în limba latină cu cerneală neagră, multe dintre ele scrise cu caractere gotice .

Restaurarea volumului s-a realizat pe volum nedesfăcut. În decursul acesteia, s-a luat în calcul corpul cărții și legătoria sa. Pentru file s-au realizat intervenții de: desprăfuire, curațare umedă cu soluție hidroalcoolică, reîncleierea suportului papetar, completarea și restaurarea filelor (filă cu filă), intervenind pe fisuri, liniile de pliere și zonele cu lipsă de material prin completare cu hârtie japoneză și adeziv CMC. La nivelul legătoriei s-au făcut: consolidarea scoarțelor de carton, croirea unor bucăți de piele nouă, șerfuirea și vopsirea acestora la nuanța originală; lipirea bucăților de piele nouă pe zona colțurilor și a muchiilor; cotorul a fost deprins pentru completare; iar pentru început cotorului interior a fost căptușit cu hârtie și pânză, urmată de lipirea noi pieli, pe care va fi aplicată regiunile cu pielea originală.

Obiectul a fost restaurat în cadrul Laboratorului Zonal de Restaurare al muzeului.

Nr. inventar : 29414

Proveniență : Timișoara

Datare : începutul secolului XX

Clișeul pe sticlă ilustrând orfelinatul Gisella din Timișoara (nr. inv. istorie 29414), databil la începutul secolului XX, a intrat în colecția Secției de Istorie din cadrul MNaB în cursul anului 2006, în urma transferului colecției de clișee pe sticlă de la Secția de Etnografie a Muzeului Banatului.

Orfelinatul Gisella din Timișoara a fost fondat în baza unei decizii din 1873 a consiliului municipal, în onoarea celebrării căsătoriei dintre principesa Gisella și prințul bavarez Leopold, votându-se constituirea unei fundații în valoare de 20.000 de coroane. Cea de-a doua fiică a cuplului imperial Franz Joseph I și Elisabeta (Sissi), arhiducesa Gisella Louise Marie de Austria s-a evidențiat printr-o activitate filantropică intensă și o deosebită grijă față de cei nevoiași, punând bazele mai multor organizații de caritate în vederea sprijinirii celor săraci, dar și a celor cu handicap.

Orfelinatul Gisella și-a deschis porțile la data de 20 martie 1877 în fosta casă de invalizi din cartierul Fabric, pe strada Graben (astăzi Gloriei și Șt. O. Iosif), edificiul fiind în așa fel amenajat încât să adăpostească 40 de orfani. Consilierul municipal Anton Suchan a preluat încă de la început supravegherea instituției, dând dovadă până la sfârșitul vieții de mare devotament în timpul activității sale de curator și protector al orfanilor, încât și-a lăsat întreaga avere, care cuprindea două case în Fabric, acestui așezământ. Întrucât se înmulțeau tot mai mult solicitările de a fi primiți noi și noi copii în cadrul orfelinatului, clădirea a devenit de-a lungul timpului neîncăpătoare, așa că orașul a inițiat construirea unui nou sediu, având în vedere faptul că între timp și averea fondului crescuse.

Noua clădire a orfelinatului, înfățișată în clișeul pe sticlă cu nr. inv. istorie 29414, astăzi sediul Facultății de Chimie, Biologie și Geografie din cadrul Universității de Vest din Timișoara, de pe actuala stradă Johann Heinrich Pestalozzi din cartierul Fabric, a fost edificată în anul 1901 pe o suprafață de 2.848 stânjeni pătrați, cumpărată de oraș în anul 1897 cu suma de 28.480 coroane. Cea mai mare parte a lucrărilor de construcție au fost întreprinse de meșterul constructor Josef Kremer, pe baza planurilor elaborate gratuit de arhitectul vienez, născut la Timișoara în anul 1865 într-o familie de origine evreiască, Ernest von Gotthilf. Acesta din urmă, absolvind studiile la Zürich și Viena, unde ulterior s-a și stabilit deschizându-și în asociere un birou de arhitectură, s-a remarcat prin proiectarea mai multor palate, bănci, vile și reședințe private. Cheltuielile de construcție ale noului sediu al orfelinatului Gisella au fost suportate în parte din averea fondului, fiind însă necesară și contractarea unui împrumut. Edificiul cu un etaj, cu o capacitate de 80 de orfani și împărțit în 2 aripi separate de clădire, una pentru fete și cealaltă pentru băieți, adăpostea la demisol sala de mese și spațiile gospodărești. Copiii îngrijiți în cadrul acestei instituții beneficiau de o curte, de o grădină spațioasă și de o sală de gimnastică, frecventând școlile publice. În internat locuiau directorul și directoarea acestuia, iar supervizarea era asigurată de o comisie care alegea din rândurile ei un curator, ani de zile această funcție fiind deținută de Anton Suchan. Orfelinatul primea orfanii care împliniseră vârsta de 5 ani, băieții fiind adăpostiți în această instituție până la vârsta de 14 ani, iar fetele până la 16 ani, după care erau repartizați “după capacitățile și dorințele lor în alte internate sau fabrici, la meseriași, iar fetele ca modiste, croitorese sau, în cel mai rău caz, ca servitoare sau cameriste”[1].

După Primul Război Mondial, instituția a trecut sub administrarea municipală, ca Orfelinatul Comunal Regina Maria, al cărui scop declarat era acela de a asigura toate cele necesare creșterii, dezvoltării armonioase și instruirii copiilor orfani de unul sau de ambii părinți, fără sprijin financiar, care proveneau mai ales din Timișoara, din județul Timiș-Torontal și rareori, din afara țării. Celor care dovedeau aptitudini în ceea ce privea învățătura, li se oferea posibilitatea de a urma liceul sau Școala Normală, mulți dintre cei care crescuseră în această instituție devenind în perioada interbelică învățători.

De-a lungul timpului, au fost luate diferite hotărâri de către municipalitatea din Timișoara în direcția îmbunătățirii calității vieții și instruirii celor adăpostiți în această instituție. Dintre acestea, spre exemplu, în anul 1921, membrii Consiliului comunal au hotărât sporirea valorii nutriționale și a calității hranei copiilor, prin introducerea a patru mese care conțineau carne pe săptămână, iar în timpul primului mandat de primar al lui Lucian Georgevici (31.08.1922 – 17.04.1926), a fost creată special o fermă de porci destinată furnizării unei cărni de calitate copiilor orfelinatului. În 1922 Consiliul comunal a împuternicit direcțiunea orfelinatului să achiziționeze pentru biblioteca acestei instituții cărți în valoare de 330 lei primiți sub formă de donație, iar în anul 1926 au fost aprobate și executate diferite lucrări în cadrul orfelinatului care au costat 38.000 lei.

Text elaborat de: dr. Teodora Moț, muzeograf

Afiș: dr. Ana-Giulia Delcea, muzeograf

[1]Josef Geml, Vechea Timișoară în ultima jumătate de secol 1870-1920, Editura Cosmopolitan Art, Timișoara, 2016,pp. 251-252.

Jocul cu astragalii este cunoscut încă din preistorie și antichitate și de-alungul timpului a cunoscut numeroase variante. Pentru acest joc a fost utilizat osul de la articulația membrelor posterioare ale animalelor mici (cel mai frecvent oi, capre, porci), denumit astragal sau talus, un os de formă cuboidă cu șase fețe. Oasele erau folosite fie în starea lor originală, fie prelucrate. Jocul presupunea aruncarea lor în aer și prinderea lor pe spatele mâinii sau erau lăsate să cadă, piesele fiind apoi interpretate în funcție de fața orientată în sus. În diferitele perioade istorice astragalii erau folosiți și ca amulete sau pentru a prezice viitorul.

Piesele din imagine au fost folosite ca zaruri și datează din perioada stăpânirii otomane (1552-1716). Zarurile au fost descoperite în anul 2012 cu ocazia săpăturilor arheologice efectuate în curtea Castelului Huniade. Ele au aparținut soldaților care aveau ca sarcină apărarea fortificației, și nu excludem posibilitatea ca ei să le fi confecționat, alături de piesele din imagine fiind găsite și altele neprelucrate. Oasele au fost perforate, iar găurile de pe cele patru fețe ale pieselor au fost umplute cu plumb, obținându-se astfel diferite combinații de puncte. Aceste tipuri de descoperiri sunt deosebite, deoarece ne dezvăluie informații despre  un aspect mai puțin cunoscut al vieții oamenilor din trecut, și anume modul în care își petreceau timpul liber, dar și despre inventivitatea lor.

În tabloul intitulat „Jocuri de copii”, Peter Bruegel cel Bătrân (1525-1569), renumitul artist al Renașterii flamande, pe lângă multe altele a ilustrat și jocul cu astragalii.

Text: Zsuzsanna Kopeczny

Imagini:

Peter Bruegel cel Bătrân: Jocuri de copii, 1560 (detaliu)

Milan Șepețan (MNaB)

Ferenczy József (1866-1925)

Scenă cu pictorul Ferenczy József în gară  (1901)

acuarelă și tuș pe carton, 9 x 14 cm, semnată cu monograma FJ în colțul din dreapta jos, datată München 31 martie 1901

Compartimentul Arte Vizuale, colecția de grafică, nr. inv. 13

Pictor emblematic pentru orașul Timișoara, unde s-a stabilit în anul 1901, Ferenczy József a rămas în memoria locului prin portretele unor personalități, peisajele din Italia și Banat, alături de scenele cu portul popular Matyó din Mezőkövesd.

Această carte poștală realizată în acuarelă și tuș a fost trimisă din  München în data de 31 martie 1901 de pictorul  Ferenczy József soției sale, Emilia, fiica fotografului Divald Károly din Eperjes (Prešov, Slovacia). Lucrarea de grafică a intrat în anul 2020 în  patrimoniul Muzeului Național al Banatului prin donația doamnei Annemarie Podlipny-Hehn, istoric de artă și muzeograf în Muzeul Banatului în perioada 1964-1992.

Donația cuprinde lucrări de grafică, cărți poștale, fotografii de epocă, clișee pe sticlă și documente, reprezentând o mărturie despre creația pictorului Ferenczy József,  artist cu studii la Budapesta, München și Paris (Academia Julian).  Un document prețios este pliantul  „exposiției lăsământare a artistului pictor Josif Ferenczy”, organizată în Timișoara de Societatea Arany János în perioada 31 ianuarie – 14 februarie 1926.  Pliantul trilingv de 8 pagini, publicat în limbile română, maghiară și germană de tipografia Hunyadi din Timișoara, reprezintă un document de valoare excepțională pentru studierea lucrărilor lui Ferenczy József, alături de catalogul publicat de Muzeul Banatului din Timișoara în anul 1973 cu ocazia unei expoziții retrospective.

Toate documentele și lucrările de grafică donate Muzeului Național al Banatului au fost reproduse în catalogul Ferenczy József, publicat de doamna Annemarie Podlipny-Hehn în anul 2018.

Text elaborat de: Marius Cornea, muzeograf

Cutia muzicală , un adevărat tezaur cultural, s-a alăturat colecției Muzeului Național al Banatului în anul 1963, iar anul acesta a fost adusă în laboratorul nostru pentru a beneficia de servicii de restaurare de înaltă calitate.
Valoarea istorică și documentară a obiectului se remarcă prin aspectul estetic al cutiei de lemn de nuc și prin mecanismul cu discuri metalice. Capacul prezintă pe partea interioară o imagine cu șapte copii în mijlocul naturii, care cântă. Cutia muzicală a fost realizată de compania care a „botezat” această invenție la final de secol XIX, când au apărut 100 de cutii muzicale. Dispozitivul muzical deţine 12 discuri din metal perforat pe care sunt înregistrate melodiile. În timpul rotirii discului, cu ajutorul unui mecanism cu arc, proeminenţele, rezultate prin perforarea discului, prin intermediul unor rotiţe dinţate, pun în vibraţie lamelele metalice corespunzătoare perforaţiilor care reprezintă programarea bucăţii muzicale.
Trecerea timpului și-a lăsat amprenta asupra acestui instrument și a necesitat lucrări de conservare-restaurare complexe, restauratorul fiind un fel de doctor care aduce obiectul la starea inițială și stopează degradările, prelungindu-i viaţa. A prezentat multiple deteriorări datorită vechimii și manipulării, un întreg complex de degradări fizico-mecanice, fizico-chimice și biologice.  Prin restaurare se urmărește stoparea și stabilizarea proceselor de degradare, avându-se în vedere salvarea și consolidarea obiectului. Conservarea preventivă este un ansamblu de activităţi cu caracter permanent, având ca scop contracararea acțiunii tuturor factorilor care intervin.
Piesa a prezentat depuneri aderente de mucegai, pete de rugină, perforaţii de carii, pierderi de material lemnos, părți lipsă inestetice, desprinderi de elemente din lemn, rupte, orificii de zbor ale insectelor xilofage. Lacul pe întreaga suprafață este îmbătrânit, exfoliat. În procesul de restaurare s-au executat următoarele operaţii: îndepărtarea petelor de rugină cu acid orto-fosforic, desprăfuire, demontarea capacului, extragerea elementelor metalice și restaurarea lor, îndepărtarea depunerilor de murdărie cu bisturiul, chituirea lacunelor cu chit de rumeguș și clei de oase, degresarea cu alcool și peliculizarea cu clei, aducerea la nivel, completarea elementelor lipsă, ceruire cu ceară microcristalină.
Prin restaurarea cutiei muzicale din lemn și a dispozitivului cu discuri metalice de redare a muzicii s-a redat aspectul estetic iniţial, asigurându-se și funcționarea aparatului.
Text, afiș:

În prima jumătate a sec. al XVIII-lea, când vânătoarea nu a mai reprezentat doar o modalitate de procurare a hranei, ci a devenit şi o activitate sportivă în general acceptată şi recunoscută, au apărut noi competiţii de tir sportiv caracterizate prin lovirea ţintelor vii, mai cu seamă a porumbeilor. Importanta pătură a orăşenimii înstărite avea suficiente resurse materiale pentru a-şi procura echipamentele necesare în vederea practicării tirului sportiv. În prima jumătate a sec. al XIX-lea, tot mai rar se foloseau ţintele vii şi din ce în ce mai des au fost utilizate pe post de ţinte, figurine ale animalelor sălbatice, realizate din diverse materiale şi plasate la distanţe antestabilite. Aceste ţinte puteau fi mobile – fiind puse în mişcare prin diverse mijloace – sau fixe.

Pentru acest tip de competiţie a fost realizat un anume tip de puşcă. Nu mai vorbim acum de puşca cu alice, a cărei încărcătură lovea ţinta mobilă, ci avem de-a face cu o puşcă solidă, grea, prevăzută cu ţeavă ghintuită pentru lansarea proiectilului metalic, arma fiind echipată de regulă cu un sistem specific pentru luarea liniei de ochire. Alături de cele două piese fixate pe ţeava armei (ţel şi înălţător), sistemul de ochire la acest tip de puşcă era prevăzut cu încă o piesă de înaltă precizie (aşa-numitul dioptru), piesă prinsă pe braţul de fixare al ţevii sau pe gâtul patului.

Pentru o cât mai eficientă precizie a puştilor, acestea au fost îngreunate suplimentar cu plumb, metalul fiind turnat în patul gol al armei, şi întărite la terminaţia patului cu o talpă metalică masivă, realizată din alamă sau oţel. În acest mod, greutatea mare a puştii de tir prelua asupra sa o parte din forţa de recul în momentul tragerii. În ceea ce priveşte mecanismul de declanşare, spre deosebire de puştile standardizate, pentru declanşarea cărora era nevoie de o presiune de 0,5-1 kg exercitată asupra trăgaciului, la aceste puşti de tir s-au realizat mecanisme speciale care eliberau cocoşul percutor la o presiune mică, de doar câteva grame. Acest mecanism venea în concordanţă cu una dintre principalele cerinţe faţă de puşca de tir, aceea legată de stabilitatea perfectă a armei în clipa declanşării.

Şi garda trăgaciului avea o formă specifică. Era fabricată din alamă sau oţel, de formă alungită şi prevăzută cu locaşuri pentru fixarea degetelor. Această formă specifică a gărzii era ideală în clipa tragerii, dar şi extrem de utilă în momentele de repaus. Pe patul puştii de tir era sculptat un obrăzar care corespundea anatomiei feţei, iar pe cealaltă latură, spre gâtul armei, era sculptată o adâncitură pentru fixarea degetului mare al mâinii, mână cu ajutorul căreia se declanşa trăgaciul.

Toate aceste arme, pe lângă calităţile balistice deosebite, erau și foarte bogat ornamentate. Părţile din lemn, construite din esenţă de nuc, erau sculptate, striate, încrustate cu sidef ori fildeş. Componentele metalice erau bogat decorate cu gravuri reprezentând scene de vânătoare, motive vegetale şi zoomorfe etc.

În ceea ce priveşte istoricul puştii de tir sportiv din colecţia MNaB, aceasta a fost înregistrată în patrimoniul muzeului în perioada antebelică, în inventarul Societăţii Muzeale de Istorie şi Arheologie din Timișoara. Piesa, poate cea mai frumoasă puşcă din întreaga colecție, a fost donată de profesorul Osztrovszky József, fiind înregistrată la 10 februarie 1904 în inventarul muzeului. În registrul Societăţii este menţionat faptul că: „datează probabil de la sfârşitul secolului al XVIII-lea… fiind modificată mai târziu”. În continuarea înregistrării este descris decorul puştii şi sunt redate dimensiunile acesteia. În ceea ce priveşte datarea piesei, puşca a fost direct construită pentru mecanism cu percuţie (capsă), ceea ce înseamnă că nu poate fi mai veche de anii ’30 ai sec. al XIX-lea (perioadă în care a şi activat Johann Baptist Strixner la Viena).

La ora actuală pușca de tir sportiv este înregistrată cu numărul de inventar 3162 (colecţia de istorie a Muzeului Național al Banatului), fiind descrisă ca o armă cu capsă, având patul ornamentat cu încrustaţii din sidef, pe platină fiind inscripționat numele armurierului (“Strixner”).

Atelier austriac: Johann Baptist Strixner din Viena.

Datare: prima jumătate a sec. al XIX-lea.

Lungimea ţevii: 68,50 cm.

Lungime totală: 104 cm.

Calibru: 13 mm.

Exponatul lunii Iulie la #mnab constă intr-un ansamblu de cinci cănițe ceramice descoperite în urma cercetărilor din anul 2021 organizate de instituția noastră în fortificația preistorică de la Cornești – Iarcuri.

Piesele aparținând epocii bronzului târziu, au fost restaurate în Laboratorul Zonal de Restaurare, din cadrul Muzeului Național al Banatului.

Starea de conservare a obiectelor în momentul descoperirii a fost una bună, acestea prezentând doar câteva lipsuri de suport și depuneri de sol, silicați și alte materii.

Prima etapă a restaurării a constat în înlăturarea pământului atât din interior cât și de pe exteriorul vaselor. A urmat curățarea umedă și chimică a acestora, intervenindu-se suplimentar mecanic în zona casurilor.

O ultimă etapă a restaurării a fost completarea părților lipsă cu ipsos de modelaj, părți integrate cromatic ulterior.