Exponatul lunii martie la #mnab este o carte veche românească, Liturghier, tipărită în 1747, la tipografia Rîmnicului, din ordinul episcopului Climent, după un manuscris al înaintașului, mitropolitul Damaschin. Acest volum a fost restaurat în Laboratorul Zonal de Restaurare, din cadrul Muzeului Național al Banatului

Liturghierul, fiind o carte veche românească frecvent utilizată în slujbele din bisericile ortodoxe, este un obiect de o importantă valoare istorică, documentară, religioasă, care a contribuit la uniformizarea modului de săvârşire a slujbelor şi la instaurarea limbii române în biserica naţională. Valoarea obiectului, complexitatea restaurării lui datorită deteriorărilor întâlnite şi a implicării specialiştlior din mai mute sectoare de restaurare (restaurare corp carte şi legătură carte-veche, restaurare lemn, restaurare metal) au fost criteriile de selecţie ale alegerii tipăriturii pentru etalarea acesteia la exponatul lunii martie.

Cartea prezenta deteriorări multiple datorate condiţiilor de păstrare, de manipulare şi restaurării realizate anterior(depozite substanţiale de murdărie, de ceară, pete, rupturi, lipsuri de material, margini franjurate)

În urma testelor efectuate corelate cu cercetarea obiectului s-a constatat că acesta prezenta degradări fizico-mecanice, fizico-chimice şi biologice.

OPERAŢII DE RESTAURARE ŞI CONSERVARE EFECTUATE:

CORP CARTE:

• Dezinfecţia volumului.
• Numerotarea filelor;
• Desfacerea cărţii, împreună cu legătorul, prin: tăierea legăturii vechi;  verificarea succesiunii caietelor, a filelor şi notarea lor în fişă;
• Curăţirea mecanică prin: desprăfuire cu perii moi, filă cu filă pe ambele părţi; înlăturarea surplusului de aţă, clei, a depozitelor de ceară, de murdărie;
• Curăţirea umedă prin: imersia filelor în apă la temperatura t=35˚-40˚C, înlăturarea substanţelor acide rezultate prin îmbătrânire, a prafului rămas, a cleiului; imersia filelor cu note manuscris cu cerneală solubilă în soluţie hidroalcoolică (49% alcool etilic, 1% glicerină);
• Uscarea liberă pe hârtii de filtru;
• Reîncleierea filelor cu CMC 0,3% prin pensulare pe ambele feţe;
• Uscarea liberă pe hârtii de filtru;
• Presare intermediară;
• Pregătirea filelor pentru reîntregire prin defibrarea marginilor cu bisturiul;
• Măsurarea formatului, desenarea lui pe sticlă şi reordonarea filelor şi caietelor;
• Alegerea şi testarea hârtiei japoneze corespunzătoare cu grosimea filelor;
• Reîntregirea imaginii filei cu hârtie japoneză în tehnica “la dublu” cu adeziv CMC 3%;
• Presare intermediară;
• Înlăturarea surplusului de hârtie japoneză prin defibrare cu bisturiul pe ambele feţe;
• Uscare şi presare;
• Reordonarea caietelor şi tăierea la format;
• Presare finală;

LEGĂTORIE:

• Verificarea cărţii;
• Colaţionarea filelor;
• Pregătirea cărţii pentru coasere;
• Încleierea cotorului;
• Baterea falţului;
• Căptuşirea cotorului;
• Coaserea capitalbandului;
• Pregătirea scoarţelor: – scoaterea pielii vechi, curătarea şi emolierea acesteia
• Efectuarea unor scoarţe din lemn de către restauratorul lemn, deoarece cele existente nu erau originale şi prezentau un grad avansat de deteriorare.
• Croirea învelitorii din piele de viţel şi îmbinarea acesteia cu fragmentele originale, după caz;
• Aplicarea scoarţelor din lemn pe carte;
• Aplicarea învelitorii de piele pe scoarţele din lemn;
• Finisarea scoarţelor;
• Realizarea închizătorilor metalice de către restauratorul metale și atașarea lor la carte;
• Confecţionarea unei casete de păstrare, pentru o conservare optimă a obiectului.

Muzeul Național al Banatului cu sprijinul Consiliului Județean Timiș și în colaborare cu alte șase muzee din întreaga țară, aduce în fața vizitatorilor o expoziție rafinată, din toate punctele de vedere. Aproximativ 200 de broșe și pietre prețioase formează expoziția „ZEII TANGIBILI. Gemele și Cameele Antice între Utilitate și Estetică”, pe care Muzeul Național al Banatului o vernisează miercuri, 7 decembrie, 2022.

Gemele și cameele care formează această expoziție sunt adevărate bijuterii care au fascinat și inspirat. Doar în cazul a două dintre ele este cunoscut locul de descoperire: este vorba despre o gemă descoperită la Buziaș și una în orașul roman Tibiscum (Jupa, jud. Caraș-Severin). Restul provin din colecțiile a două personalități ale Banatului secolului 19:  Ormós Zsigmond și Pongrácz Imre.

Deși titlul expoziției amintește doar gemele și cameele antice, vizitatorii vor fi poate surprinși să constate faptul că vor găsi expuse și alte tipuri de obiecte: de la monumente funerare și statui, până la ceramică, lămpi, inele, fibule și casete pentru sigilii. Expoziția arată prin imagini și exemple concrete care erau aspectele din viața de fiecare zi a locuitorilor Imperiului Roman în care aceste obiecte erau implicate. Expoziția este împărțită în opt secțiuni, ele reprezentând tot atâtea aspecte ale vieții de fiecare zi a locuitorilor Imperiului Roman din care făceau parte: (1)bijuterii sau aspecte ale înfrumusețării, (2) sigilii, (3) parte din aspectul funerar, (4) magia, (5)exprimarea identității sociale, (6) preferințele religioase,  (7) atelierul de producere și prelucrare a sticlei și obiectelor din bronz, (8) gemele și cameele medievale și moderne, (9) restaurare.

Expoziția „ZEII TANGIBILI. Gemele și Cameele Antice între Utilitate și Estetică” a fost realizată cu sprijinul Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva, Muzeului de Istorie din Turda, Muzeului Județean Argeș, Muzeului Județean de Istorie și Artă din Zalău, Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia și Muzeului Regiunii Porților de Fier din Drobeta Turnu Severin.

Vernisajul expoziției „ZEII TANGIBILI. Gemele și Cameele Antice între Utilitate și Estetică” are loc miercuri, 7 decembrie, în mansarda B1 a Bastionului Teresia, de la ora 18.00.

Vă așteptăm!

Exponatul lunii februarie la Muzeul Național al Banatului

Instrumentele medicale din perioada interbelică, de producție germană, provin dintr-o donație care a intrat în colecția Secției de Istorie a Muzeului Național al Banatului în primăvara anului 2022.

După instaurarea administrației românești în Banat situația sanitară și medicală din Timișoara a cunoscut o îmbunătățire considerabilă. Principala cauză a neajunsurilor vremii din Timișoara care provoca o mortalitate ascendentă în mișcarea populației, precum și o creștere în evoluția bolilor sociale, îndeosebi a Tbc-ului, era reprezentată de criza de locuințe, multe familii de muncitori fiind nevoite să se adăpostească în subsoluri, vagoane, clădiri neigienice și igrasioase, sau în corturi și colibe la periferia orașului. De asemenea, pe lângă acestea, Timișoara se confrunta și cu o subalimentație în rândul populației datorată în linii mari prețurilor ridicate ale produselor alimentare.

Începuturile principalelor instituții medicale ale orașului Timișoara, spitalele, se raportează la eliberarea Timișoarei de sub ocupația Imperiului Otoman de către habsburgi din anul 1716. Prin apelul adresat populației de către Comandamentul Militar Imperial la 5 decembrie 1726, este manifestată necesitatea înființării de spitale și azile pentru cei care sufereau de anumite afecțiuni, sau pentru cei lipsiți de mijloace materiale, este exprimat îndemnul de a se lua toate măsurile necesare pentru a se contracara cerșetoria și totodată sunt promulgate unele dintre primele măsuri de igienă, carantinare și împiedicare a răspândirii unor boli, printre care se numărau izolarea celor bolnavi și construirea de locuințe din materiale viabile, precum cărămida. Pentru edificarea spitalului civil comunal, cunoscut mai târziu ca Spitalul de Stat din centrul orașului, de pe strada Mărășești, s-a constituit un fond de donații și colecte. Imobilul în care acesta a funcționat la început a fost folosit încă din timpul în care Timișoara era sub ocupație turcească, fiind clădit pe piloți de lemn, avea apă la subsol și pereții igrasioși, deci era total necorespunzător pentru a adăposti principala instituție medicală a orașului. În toamna anului 1918, odată cu ocuparea militară a Banatului de către armata sârbă și instituirea Republicii bănățene, conducerea a mutat spitalul civil din clădirea veche în edificiul mult mai încăpător din apropiere, cel al Spitalului Militar, din care o aripă a rămas ocupată de armata sârbă. După intrarea Armatei Române în august 1919 în Timișoara, edificiul mult mai încăpător al Spitalului Militar unde fusese mutat spitalul civil în urmă cu câteva luni, a trebuit să fie evacuat de bolnavii civili și retrocedat armatei. Având în vedere acestea, spitalul civil a revenit în vechea clădire care s-a deteriorat din ce în ce mai mult, nemaifiind executată nicio lucrare de consolidare sau de reparare. În anul 1920 spitalul va intra sub administrația statului român, însă vor mai trebui să treacă aproximativ 10 ani până să se aducă vreo îmbunătățire edificiului.

Pe lângă Spitalul de Stat, în Timișoara au fost înființate în prima jumătate a secolului XX și alte așezăminte medicale, care și-au adus contribuția la evoluția medicală, sanitară și la îngrijirea populației acestui oraș și nu numai. Printre acestea, Spitalul Crucea Albă, fondat în anul 1900 de societatea Crucea Albă, se ocupa cu preponderență de ocrotirea și îngrijirea femeilor însărcinate și a mamelor. În anul 1908 acestuia i s-a atașat o școală de moașe. Spitalul de copii “Principele Mircea” și Centrul pentru ocrotirea copiilor au fost întemeiate în anul 1901. În anul 1919 a luat ființă Ambulatoriul policlinic care avea în componență patru secții: boli interne, boli pentru copii, boli venerice și tuberculoză, iar în 1920, Ambulatorul dentistic. În 1931 au fost puse bazele Spitalului de Izolare “Reg. Ferdinand”, care avea în componență un departament de boli contagioase, unul de administrație și din 1942 unul în care erau tratați cei care sufereau de tuberculoză. Pe lângă acestea, mai îngloba și o unitate de dezinfecție.

̦

Aflat la mai puțin de 20 km distanță de Timișoara, templul de la Parța este cel mai bine păstrat sanctuar neolitic din România. Acesta este unic în lume. A fost descoperit la sfârșitul anilor `70 de arheologul bănățean Gheorghe Lazarovici.
Avea o formă rectangulară, cu o lungime de 11,5 m şi o lăţime de 6 m, fiind compartimentat în două: camera altarului şi camera ofrandelor. În altar se găsea o statuie dublă, dintr-un singur bloc, decorat cu incizii în culorile galben și roșu, cu două capete, unul de taur, celălalt, de femeie cu faţa acoperită de o mască rituală. Cele 2 personaje simbolizează forţa creatoare, simbolul vieţii, fiind legate de Cultul fecundităţii şi fertilităţii.
Cercetarea sanctuarului a fost finalizată în anul 1985.
Cercetătorii arată că în perioada în care a fost construit sanctuarul constelația Taurului apunea la momentul răsăritului soarelui la echinocțiul de toamnă, iar la momentul echinocțiului de primăvară, constelația răsărea din nou. Astfel, cele două siluete din templul de la Parța priveau spre constelație, despre care se presupune că ar fi reprezentată și în picturile rupestre vechi de 17.000 de ani, găsite în peștera din Lascaux, Franța.
Rezultatele investigării arheologice au demonstrat existența aici a două etape principale ale sanctuarului, suprapuse, amândouă aparținând neoliticului mijlociu, din care cel de al doilea avea două etape de refacere. Sanctuarul din etapa inițială a fost probabil incendiat și refăcut ulterior, sub forma unei clădiri cu mai multe încăperi ridicată în jurul unei statui monumentale care a fost realizată din pământ nisipos, acoperit de o lipitură de lut și pleavă. Statuia dublă a fost consolidate prin ardere, apoi s-a construit restul sanctuarului. Structura sanctuarului este formată din încăperea statuii monumentale, de dimensiuni mari, și încăperile destinate unor activități funcționale, revelate de prezența unor altare-masă pentru pregătirea alimentelor, păstrarea ofrandelor și prelucrarea textilelor.
Pe peretele vestic, pe lângă o intrare de mai mici dimensiuni, se găsea un orificiu circular de 35 cm, mărginit de o reprezentare din lut modelat a Lunei. La baza acestora era plasat locașul unei pietre de moară. Prezența acestor elemente arhitecurale, alături de inventarul mobil al încăperilor cu altare, a permis formularea unor spectaculoase ipoteze legate de orientarea astronomică și vocația mitologic-rituală a acestui monument preistoric cu caracter de unicitate.
Descoperirea sanctuarului a devenit relativ repede un element de notorietate în lumea științifică internațională, cu toate dificultățile inerente unei descoperiri remarcabile de natură spirituală în perioada socialismului anilor `80. Elementele conservate ale sanctuarului au fost integrate unei reconstituiri a acestuia într-una din sălile castelului Huniade, dar dimensiunile încăperii nu au permis reconstituirea la scara reală a Sanctuarului.

Exponatul lunii Decembrie

CASCĂ DE TIP ARMET CU VIZIERĂ MOBILĂ

PENTRU ARMURA DE CAVALER

(SEC. AL XV-LEA)

Coiful/casca apare destul de devreme printre elementele echipamentul militar, fiind conceput pentru protecţia capului. Încă din perioadele timpurii au apărut coifuri realizate din bronz, care au putut proteja eficient cea mai sensibilă parte a corpului uman. Coifurile au fost concepute de aşa natură, încât în partea inferioară erau prevăzute cu un element care proteja ceafa şi gâtul, iar în partea superioară, alte componente metalice protejau fruntea, pomeții şi urechile.

La coifurile grecilor antici apare uneori o întăritură decorativă de forma unei creste, care revine pe coifurile din sec. al XVIII-lea şi pe unele din sec. al XIX-lea. Coifurile legionarilor romani erau prevăzute în partea inferioară cu apărătoare pentru ceafă şi urechi, fiind similare cu acele coifuri de cavalerie din sec. al XVII-lea, cu terminația inferioară segmentată (Zischagge).

În perioada marilor migraţii, în primele secole ale erei noastre, apare un tip de coif realizat din patru sau şase elemente, de formă semisferică. Era realizat din făşii subţiri împletite, de fier, fiind prevăzut cu apărătoare pentru urechi.

Coiful de formă conică, cu apărătoare nazală, apare din nou la vikingi şi normanzi, în secolele IX, X şi XI. Acest tip de coif se dezvoltă în timp, ajungând în secolul al XIV-lea să aibă în partea inferioară o prelungire metalică pentru protecţia gâtului, iar în partea frontală va avea locaşuri traforate pentru ochi; altele au fost prevăzute cu elemente mobile pentru protecţia feţei, numite viziere.

În perioada cruciadelor, cavalerii europeni au purtat coifuri de formă neobişnuită, de tipul unui vas înalt şi închis, prevăzut cu fante extrem de subţiri pentru respirat şi văzut.

În evul mediu târziu, coifurile aveau forme dintre cele mai diverse, de forma unor pălării, vase ori de tip sferic. Coifurile sub formă de pălărie având o margine răsfrântă, mai lată sau mai îngustă, au apărut la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea ca elemente componente ale armurilor de cavaler, ori în echiparea infanteriei. Se poate spune că acest tip de coif este precursorul căştilor militare din perioada celor două războaie mondiale. Coifurile de tipul vaselor înalte se fixează pe umeri, acoperind şi protejând în totalitate capul. Pe laterale şi în partea inferioară exista o întăritură metalică, iar unele modele erau prevăzute cu vizieră.

Coifurile de tip sferic (căștile) apar în sec. al XV-lea şi al XVI-lea, fiind de regulă elemente componente ale armurilor.

În colecţia de arme a MNaB există la ora actuală 2 piese care pot fi încadrate în categoria căștilor pentru armură, ambele fiind inventariate în registrele Secţiei de Istorie. Casca desemnată a fi exponatului lunii Decembrie 2022 este de tipul ”Armet”, cu creastă, având o vizieră mobilă realizată dintr-o singură bucată, cu respirator cu găuri circulare şi eliptice dispuse radial. Tipologic vorbind, casca este un subansamblu al unei armuri de cavaler de tipul “Schott-Sonnenberg”, model utilizat în spațiul german în a doua jumătate a sec. al XV-lea și în primele decenii ale sec. al XVI-lea. Armura din colecția MNaB este o replică, fiind realizată cel mai probabil în sec. al XIX-lea pentru decorarea unor castele sau palate.

Armura a fost achiziționată în anul 1936, în timpul directoratului lui Ioachim Miloia, de la Francisc Sáfrán, în schimbul sumei de 4.500 lei, din bugetul municipalității orașului Timișoara.

Muzeul Național al Banatului, colecţia de arme, nr. inv. istorie 6025.

Text: dr Zoran Marcov

Spada de tipul Kaskara este o armă caracteristică Sudanului, Darfurului, Ciadului și Nubiei, însă termenul Kaskara, încetățenit astăzi în bibliografia internațională, este total necunoscut în Sudan, unde arma este numită pur și simplu saif (sabie). Kaskara este o armă albă cu lamă dreaptă și lungă, având tăiș pe ambele muchii și un vârf ascuțit. Garda sa prezintă brațe drepte, cu aspect cruciform, de unde și aluzia originii cruciate. Teaca are de cele mai multe ori o formă dreaptă în partea superioară și apoi lățită spre vârf, fiind îmbrăcată în fâșii de piele, cele mai extravagante fiind îmbrăcate în piele de reptilă, respectiv crocodil. Mânerul din lemn este îmbrăcat în piele, la fel ca teaca, iar în partea superioară prezintă un cap evazat de forma unui disc.

Acest tip de spadă are o lungime de cca 1 metru. Forma gărzii diferă în funcție de locul de fabricație: gărzile făurite în zona Omdurman sunt de regulă din alamă și au o structură subțire; la Dongola, spre nord, erau specifice gărzile din fier, plate și grele; iar la Darfur, în perioada sultanului Ali Dinar (1898-1899), gărzile erau făurite din fier, având dimensiuni foarte mari.

Revenind la teaca spadei Kaskara, aceasta era fixată de o curea din piele și purtată peste umăr, pe spate, dar de cele mai multe ori era ținută sub braț, cu mânerul înainte.

În tradiția sufistă islamică, Kaskara era un simbol al puterii spirituale și al legitimității, al măreției și puterii. A fost utilizată în procesiuni religioase și la dansurile ritualice.

O particularitate importantă a spadelor Kaskara rezidă în bogăția inscripțiilor caligrafice de pe suprafața lamelor, care erau fie inscripții reale, fie pseudo-inscripții. Inscripțiile prezente pe lamele spadelor Kaskara se încadrează în tipul ”thuluth”, o versiune caligrafică creată de oficialul persan Muqlah Shirazi. De cele mai multe ori, în cadrul acestor inscripții erau redate texte din Coran, informații despre armurier sau locul și anul fabricației. Acest tip de inscripție era prezent și pe alte arme sudaneze (securi, pumnale etc). Decorul armelor sudaneze era puternic influențat de stilul persan, caracteristic dinastiei Qajar din sec. al XIX-lea.

Există însă foarte multe spade Kaskara cu lame bogat inscripționate cu texte ”thuluth”, dar cu tăișul neascuțit – cum este și cazul spadei din colecția muzeului timișorean – ceea  ce a dus la multe dezbateri privind utilizarea acestor piese pe câmpul de luptă. Un lucru este însă cert, armele respective nu au fost utilizate în lupte, ele putând fi cel mult folosite pe post de obiecte contondente, dar în nici un caz pe post de arme de tăiere/împungere. Totuși, autorii consideră că puternica influență religioasă islamică sufistă în Sudan a făcut ca aceste piese să joace un rol important în procesiunile și ritualurile religioase ale perioadei respective, iar în lupte aceste piese erau utilizate pe post de talismane ori stindarde.

În ceea ce privește datarea spadei din colecția muzeului, având în vedere că piesa în cauză nu este o armă propriu-zisă, ci obiect ceremonial, poate chiar suvenir realizat în anii de după înlăturarea islamiștilor sudanezi de la putere, datarea ei se încadrează între sfârșitul sec. al XIX-lea și primele decenii ale sec. XX.

Text: Dr. Zoran Markov, Șef secția Istorie a MNaB

______________________

Proveniență: vechea colecție a Muzeului Național al Banatului.

Atelier/autor: sudanez, nord-estul Africii.

Material/tehnică: oțel, alamă, piele, lemn; forjare, gravare, batere.

Dimensiuni: L lamă: 65 cm; L mâner: 15 cm; L teacă: 66,5 cm.

Nr. Inv. Istorie: 3415.

Clanga clanga (Pallas, 1811)

Clasa Aves, Ordin Falconiformes, Familie Accipitridae

„Acvila țipătoare mare este o specie caracteristică zonelor împădurite de altitudine joasă situate în apropierea zonelor umede. Lungimea corpului este de 59-69 cm și greutatea medie este cuprinsă între 1600-2500 g, femelele fiind mai mari (până la 3200 g). Anvergura aripilor este cuprinsă între 153-177 cm. Este o pasăre de dimensiuni mari, compactă, cu penaj brun închis, a cărei siluetă în zbor seamănă cu cea a acvilei țipătoare mici (Aquila pomarina).

Mărgele din chihlimbar, sticlă, carneol, calcar, ceramică și os, descoperite în mormântul sarmatic de la Gelu (jud. Timiș) 

Încă din perioada preistorică, împodobirea corpului cu diverse obiecte a reprezentat un rol important în manifestarea identității culturale, bijuteriile fiind purtate pentru a marca un anumit statut social sau ca amulete. Descoperirile arheologice au conturat o imagine a accesoriilor și rolului acestora nu foarte diferită de prezent. Principalele diferențe care se remarcă sunt accesibilitatea materialelor în contextul infrastructurii de astăzi, precum și semnificația simbolică accentuată în trecut, când puterea protectoare a amuletelor conta mai mult, unele având inscripții magice sau semnificații speciale manifestate prin forme, materiale și culori.  

În mormintele sarmatice sunt descoperite frecvent mărgele care se presupune că au fost cusute pe diferite articole vestimentare, reprezentând o tendință răspândită pe întreaga perioadă a existenței acestui popor migrator.

În anul 1972, a fost descoperit în comuna Gelu din județul Timiș, un mormânt sarmatic aparținând unei femei. Acesta a fost cercetat de arheologul bănățean Florin Medeleț, care a descoperit în inventarul funerar 96 de mărgele depuse în zona toracică a scheletului.

Mărgelele descoperite sunt de forme, culori și dimensiuni diferite, precum și confecționate din materiale diverse. Printre acestea se găsesc 31 mărgele din chihlimbar, dintre care una este tubulară iar restul sunt cilindrice. Cele 28 de mărgele din sticlă au forme variate (floare, cilindrică, paralelipipedică și biconică) și cromatică diferită (translucid, alb, albastru, verde, portocaliu sau ocru). Alte 20 de mărgele au fost confecționate din carneol, având formă de prismă de culoare roșu închis, iar 11 mărgele tubulare realizate din calcar și-au păstrat culoarea albă a materialului. Au fost descoperite și 4 mărgele paralelipipedice din ceramică de culoare cărămizie și o mărgea paralelipipedică din os de culoare gălbuie.

Dintre mărgelele descoperite, atenția arheologilor a fost atrasă în mod deosebit de prezența în număr mai mare a mărgelelor din chihlimbar, care de obicei au fost prezente într-un procent mai mic în depunerile funerare cercetate până în prezent. Acest tip de mărgele a apărut în bazinul carpatic începând cu secolul al II-lea până în secolul al V-lea, dar pe teritoriul actual al Banatului sunt întâlnite doar în perioada târzie a antichității (ultima treime a secolului al III-lea – începutul secolului al IV-lea). Mărgelele din chihlimbar sunt considerate a fi dovada comerțului dintre sarmați și comunitățile din zonele nordice.

Text, design: Ionela Slejiuc

Fotografie: Andrei Georgescu

Referință bibliografică: Georgescu, A., Bălărie, A. 2017. The story of a sarmatian grave rescued by Florin Medeleț at Gelu (Variaș comm., Timiș County). SCIVA, tomul 68, nr. 1–4, București, p. 119–137.

Fructieră cu figură feminină, în stil Szecesszió

Ceramică glazurată, fabrica Zsolnay din Pécs (Ungaria), seria 7280, înălțime 24 cm, Compartimentul de Arte Vizuale, achiziție din anul 2019

Realizată în primul deceniu al secolului al XX-lea de celebra fabrică Zsolnay din Pécs, această piesă  în stil Szecesszió (în lb. maghiară) / Jugendstil / Secession  (în lb. germană) / Art Nouveau (în lb. franceză) este un produs de lux realizat pentru un public cu interes pentru artele decorative în perioada La Belle Époque. 

Fabrica Zsolnay a fost înființată de Zsolnay Miklós (1800-1880) în sudul Ungariei în anul 1853 pentru producția unor piese de ceramică. Fiul acestuia, Zsolnay Vilmos (1828-1900), este implicat în activitatea companiei începând cu anul 1863, ducând o politică abilă pentru recunoașterea calității produselor Zsolnay la nivel mondial, prin prezentarea acestora la marile expoziții internaționale din Viena (1873) și Paris (1878), unde obține premii importante. În anul 1900 fiul lui Vilmos, Miklós, preia conducerea companiei și lansează producția de ceramică în repertoriul stilistic Art Nouveau, Zsolnay devenind în pragul Primului Război Mondial cea mai importantă companie în acest domeniu în partea de est a monarhiei austro-ungare.

Fructiera Zsolnay prezintă ca element central silueta elansată a figurii feminine redate în mișcare, faldurile rochiei formând cele două talere ale fructierei cu configurația unor frunze de nufăr, elementele vegetale regăsindu-se în talia înaltă a rochiei vaporoase și în cununa care împodobește părul bogat al figurii Art Nouveau. 

Această piesă a intrat în patrimoniul Muzeului Național al Banatului prin achiziție din moștenirea unui medic colecționar din Timișoara, în proprietatea căruia piesa s-a aflat timp de decenii. Acest medic a achiziționat fructiera Zsolnay de pe piața de artă din Timișoara  după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, când multe piese de artă decorativă erau oferite spre vânzare de fostele familii burgheze nevoite să vândă pentru supraviețuirea în Republica Populară Română.

Text: Marius Cornea

Foto: Milan Șepețan

Design: Ionela Slejiuc