Exhibit of the Month

Publicația este o gravură veche din anul 1848/49. Acuarela de pe suprafața documentului înfățișează o scenă militară cu soldați în uniformele de epocă, revoluționari de la Arad.

Acuarela face parte din colecția Muzeului Național al Banatului și a fost restaurată în Laboratorul Zonal de Restaurare.

Dimensiunile obiectului sunt de 35,3 x 24,8 cm.

Ca și tehnică, obiectul este o acuarelă pe hârtie fabricată mecanic.

Pentru efectuarea intervenției de restaurare, s-au efectuat următoarele: o analiză vizuală o obiectului și consemnarea documentației, teste de solubilitate a cernelurilor și a acuarelei prin testul picăturii cu alcool etilic și apă distilată, test grad de încleiere. În urma acestora s-a constatat că acuarele și cernelure sunt solubile în apă.

Starea de conservare este mediocră, suportul papetar fiind îmbătrânit, fragilizat, cu depuneri aderente de murdărie. Pe suprafața hârtiei se observă diferite plieri, lipsuri de material și fisuri în zonele marginale. Problematică a fost curățirea umedă a obiectului datorită solubilității cernelurilor.

Pentru reîntregirea obiectului s-au realizat următoarele intervenții de restaurare: dezinfecție în etuvă, curățare mecanică, curățare uscată cu gumă arabică și curățire umedă pe spatele documentului prin tamponare cu soluție hidroalcoolică, reîncleierea suportului cu CMC și completare cu hârtie japoneză. Completarea cu hârtie japoneză s-a realizat prin dublarea suportului pe verso, iar pe față s-a completat după forma fisurii, cu hârtie japoneză gata tăiată.

Restaurator: Ghercia Floare, restaurator expert carte veche rară, document, hartă, Laboratorul Zonal de Restaurare

Meşteşugul armelor de foc portative pe bază de cremene s-a dezvoltat în Balcani sub influenţa turcilor otomani. Armurierii veniţi din Orient odată cu trupele otomane făceau parte din categoria ienicerilor, aceştia fiind şi cei care i-au învăţat pe meşteşugarii locali secretul făuririi armelor. În Balcani, la armele de foc cu cremene s-a folosit în cele mai multe cazuri mecanismul cu arc de armare exterior, aşa-numitul mecanism spaniol, miquelet sau turcesc, denumit astfel în contextul în care era utilizat la marea majoritate a armelor orientale. În aceeaşi perioadă, în Occident era mai întrebuinţat mecanismul cu arc de armare interior (aflat în interiorul mecanismului), aşa-numitul mecanism francez, perfecţionat de armurierii francezi în primele decenii ale secolului al XVII-lea. Mecanismul de tip francez a fost folosit în Balcani îndeosebi în secolele XVIII-XIX la pistoalele masive de cobur (kubure).

Pistoalele (kubure) cu cremene de tipul pećanke. În ceea ce-i privește pe armurierii din Peć (Kosovo și Metohia), primele informaţii scrise despre aceştia le avem menţionate în catastihul Mănăstirii Sfintei Fecioare, unde sunt amintite donaţiile lui Dmitar tuvekčia în 1769 şi Jovo tufekčija în 1776, armurieri din Peć. Alţi armurieri nu mai sunt amintiţi până la mijlocul secolului al XIX-lea, dată la care oraşul devine renumit pentru producţia de kubure pećanke sau altfel spus pistoale de cobur din Peć. Kubure pećanke au fost ieftine, robuste, fiabile şi foarte populare, fiind printre cele mai comune pistoale în Balcanii secolului al XIX-lea. Pećanke au ca elemente distinctive: un bulb masiv, rotund şi mânerul din lemn. Uneori talpa mânerului se termină cu un bumb din alamă în formă de trunchi de prismă octogonală. Mai modeste ca realizare, aceste pistoale sunt placate cu tablă decorativă din alamă. Nu există nici o dovadă care să confirme faptul că acest tip de pistol a fost produs în secolul al XVIII-lea, deşi aspectul lor sugerează acest fapt. Atelierele armurierilor erau concentrate în apropiere de Okolj. Fraţii Mula Ibro şi Mula Ali au fost primii producători de kubure pećanke. În secolul al XIX-lea, armurierii din Peć au importat ţevi din Prizren, Taslidža şi din Italia. Ţevile de armă italiene au fost tăiate în două pentru realizarea ţevilor de kubure pećanke. Aceste pistoale au fost realizate după forma pistoalelor de secol XVIII din Brescia, având însă adăugiri cu caracter local. Pe mâner, în partea interioară, apare deseori reprezentată sabia Dhu al-Fiqar şi potcoava. Potrivit tradiţiei islamice, Dhu al-Fiqar sau Zulfiqar este sabia bifurcată a liderului islamic Ali, devenită un simbol al musulmanilor şiiţi. Sabia Dhu al-Fiqar şi potcoava sunt simboluri ale armurierilor din Peć, fiind încrustate cu argint pe partea inferioară a mânerelor pistoalelor. În epocă, o pereche de pećanke putea fi cumpărată cu 10 ducaţi.

Atelier: balcanic, Metohia, Imperiul otoman.

Datare: prima jumătate a sec. al XIX-lea (țeava realizată în anul 1814).

Lungimea ţevii: 29,5 cm.

Lungime totală: 46 cm.

Calibru: 17 mm.

Colecţia de arme a Muzeului Național al Banatului din Timişoara, număr de inventar istorie 3137.

Tiparul de bronz păstrat în colecția Muzeului Național al Banatului a fost descoperit în primăvara anului 1906 de către Romulus Lugojan, în via sa de la Silagiu (jud. Timiș).

Pe una dintre fețele tiparului a fost modelată în negativ o matrice care servea pentru realizarea, prin tehnica presării, a unor aplice decorative din foițe de alamă, argint sau aur. Pe baza descoperirilor arheologice a unor piese finite asemănătoare cu matricea de pe tipar, precum aplicele de argint din tezaurul de podoabe de la Macoviște (jud. Caraș-Severin) (Muzeul Banatului Montan, Reșița) sau de la Sibnica (Serbia) (Muzeul de Istorie al Serbiei, Belgrad), putem interpreta piesa ca fiind un tipar pentru producerea aplicelor de diademe. Un accesoriu feminin popular în Imperiul Bizantin, cu rol de însemn al membrilor claselor sociale înstărite, așa cum se poate observa în cazul portretelor familiei nobilului sârb Kesar Novak (Кесар Новак) pe fresca bisericii Sf. Maria din Mali Grad (Albania), diadema a cunoscut în timp o răspândire și o simbolistică mai largă sub forma cununilor nupțiale și a cununilor funerare. Cele din urmă se leagă de obiceiul cunoscut din epoca creștină sub numele de nunta cerească în cazul persoanelor decedate la o vârstă fragedă, necăsătorite, înlocuind astfel cununa nupțială pe care nu o primiseră în timpul vieții.

Text: Zsuzsanna Kopeczny (mai multe detalii în articolul „Diadem Pressing Matrixes from the Collection of the National Museum of Banat (XIIth– XIVth c.), in Orbis Mediaevalis V, 2025, p. 175-190.

Surse imagini:

Tipar medieval (Zsuzsanna Kopeczny, MNaB)

Aplică de diademă de la Macoviște (după Dumitru Țeicu, Arta minoră medievală din Banat. Timișoara, 2009, p. 109, Pl. 45)

Aplică de diademă de la Sibnica (Serbia) (

)

Frescă biserica Sf. Maria, Mali Grad (Albania), figură feminină cu diademă (https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/74/Prespa_Lake_National_Maligrad_Church.jpg)

de culoare galbenă, mijlocul secolului al XIX-lea, Imperiul Austriac, înălțime 10 cm

MNaB Timișoara, nr. inv. 448

donația familiei prof. dr. Horia Vermeșan din anul 2020

Donațiile familiei prof. dr. Horia Vermeșan (1945 – 2024) de obiecte din sticlă și mobilier ilustrează gustul burgheziei și nobilimii din Banat în decorația interioarelor în perioada 1850-1940.

Născut într-o familie de colecționari, prof. dr. Horia Vermeșan, medic ortoped și membru al Academiei de Științe Medicale din România, reprezintă a treia generație de colecționari, descendenți ai protopopului Musta din Oravița, cu interes pronunțat pentru mobilier, ceasuri, icoane românești și pictură europeană veche, numărându-se printre cei mai avizați colecționari de artă din Timișoara postbelică. Preocupat de promovarea patrimoniului mobil și conservarea memoriei unor artiști contemporani, prof. dr. Horia Vermeșan a editat două cataloage de artă dedicate pictorului Virgil Demetrescu Duval (1930 – 2005) și Alfons Vezoc, violonist și pictor (1934 – 2015).

Multe piese provin din colecția Annunziata Rosenzweig din cartierul Elisabetin și din proprietatea lui Francisc Nedavnik, un personaj important pe piața de artă din Timișoara socialistă. Bomboniere, vaze, carafe, boluri din sticlă și scrumiere din diverse ateliere central-europene atestă circulația acestora în fostele teritorii ale monarhiei austro-ungare și gradul înalt de civilizație urbană din Banat.

Acest pahar de sticlă din Boemia ilustrează generozitatea familiei prof. dr. Horia Vermeșan, colecționari pasionați de pictura și artele decorative din Europa Centrală, care au făcut numeroase donații Muzeului Național al Banatului. Obiect cu valoare memorială mare, acest pahar este prezentat în expoziția ”Albume de familie. Burghezia din Banat în perioada modernă”, organizată în mansarda B1 a bastionului Maria Theresia.

Text elaborat de Marius Cornea, muzeograf

Descoperit în timpul unui diagnostic arheologic realizat în localitatea Utvin, județul Timiș, colanul prezentat luna aceasta este un obiect remarcabil de podoabă, compus din patru sârme din bronz torsadate și două fire filigranate din argint, răsucite în spirală.

Piesa a fost restaurată de Delia Apostu, restaurator metal în cadrul Muzeului Național al Banatului, cu ocazia atestării sale în cadrul Institutului Național de Cercetare și Formare Culturală. Lucrarea a fost coordonată de Leonard Ionescu, restaurator expert metal și șef al Laboratorului de Restaurare din cadrul Muzeului Național al Olteniei din Craiova.

Primul pas în procesul de conservare a constat în realizarea următoarelor analize fizico-chimice: examinarea stereomicroscopică, analiza cu fluorescență de raze X (XRF), radiografierea și testarea la cameră umedă. Rezultatele obținute au indicat faptul că obiectul se afla într-o stare relativ bună de conservare, având un miez metalic solid, dar și o zonă de expandare a produșilor de coroziune.

Colanul a trecut apoi printr-un proces minuțios de restaurare și conservare, care a inclus tratamente chimice și, mai ales, curățări mecanice realizate prin tehnici și materiale variate. Deși piesa era destul de bine păstrată, intervențiile au implicat o atenție deosebită pentru a îndepărta cu succes depunerile aderente, neaderente și produșii de coroziune periculoși, în același timp protejând firul filigranat și patina nobilă uniformă de pe suprafața obiectului.

Pentru a asigura conservarea pe termen lung, s-a optat pentru inhibarea proceselor de coroziune și mai apoi pentru aplicarea a două straturi de rășină acrilică – primul strat s-a realizat prin imersie în vid, iar al doilea prin pensulare.

Rezultatul final este unul spectaculos. Detaliile fine ale podoabei, abia vizibile la începutul intervenției, pot fi acum admirate în toată frumusețea lor.

În momentul venirii turcilor otomani în Peninsula Balcanică, meşteşugurile din acest spaţiu erau, ca şi în secolele precedente, strâns legate de centrele comerciale şi de zonele miniere. Nevoile militare i-au determinat pe otomani să sprijine în Balcani apariţia şi dezvoltarea meşteşugurilor legate de producţia de arme.

Pistolul albanez cu cremene de tipul Elbasan. În Albania centrală, unde se distinge centrul manufacturier de la Elbasan, pistoalele erau placate cu folie din alamă, fiind cunoscute sub denumirea de verdha. Cuvântul verdha în limba albaneză înseamnă „galben”, iar pistoalele de acest tip se disting prin mai multe elemente specifice: subţirimea ulucului şi a mânerului, forma aproape dreaptă a mânerului, placarea în întregime cu tablă din alamă şi având în partea inferioară a mânerului un bulb subţire şi alungit terminat cu un bumb conic. În limba engleză aceste pistoale erau denumite „rat-tail pistols” („pistoale coadă de şobolan”), iar în italiană „coda da topo” („coadă de şoarece”). Poeţii albanezi îl numeau „gjarpnusha Stamolli”, adică „şarpe de Istanbul”, sugerând faptul că aceste arme ar fi originare din capitala imperială. Armurăriile din Istanbul au produs şi exportat arme de foc portative în secolul al XIX-lea, însă este puţin probabil ca pistoalele provinciale albaneze să se fi produs în capitala imperială. În acest context, denumirea de „şarpe de Istanbul” nu are un suport real, fiind utilizată mai ales în mediul comercial, pentru facilitarea exportului. În sârbo-croată, acest tip de pistol central albanez era cunoscut sub numele de šilja. În legătură cu datarea pistoalelor albaneze „coadă de şobolan”, literatura de specialitate propune mai nou două perioade distincte în evoluţia lor: prima jumătate a secolului al XVIII-lea, caracterizată prin pistoale de formă aproape dreaptă sau cu mânerul uşor curbat în jos şi a doua jumătate a secolului al XVIII-lea/începutul secolului al XIX-lea, cu pistoale având arcuirea mânerului mai pronunţată. Exemplarele din prima jumătate a secolului al XVIII-lea au terminaţia mânerului realizată dintr-un bulb subţire şi conic, care face corp comun cu mânerul, fiind practic absorbit de acesta. Ţevile pistoalelor timpurii sunt bogat decorate, fiind damaschinate cu aur şi argint după modelul celor occidentale (Franţa), acest lucru sugerând realizarea lor mai ales pentru piaţa de export. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea cantitatea de decor a ţevilor se reduce, rămânând doar un modest design din fir de argint damaschinat sau ţeava simplă nedecorată. Această transformare indică probabil o schimbare treptată în ceea ce priveşte categoria socială a cumpărătorilor, în condiţiile în care elitele locale s-au orientat spre arme mai performante şi mai „la modă”.

Atelier: balcanic, Albania centrală, Imperiul otoman.

Datare: prima jumătate a sec. al XIX-lea.

Lungimea ţevii: 32 cm.

Lungime totală: 48 cm.

Calibru: 15 mm.

Colecţia de arme a Muzeului Național al Banatului din Timişoara, număr de inventar istorie 3380.

Cercetările arheologice desfășurate între 2021 și 2022 în situl de la Chișoda–Livezi au adus o contribuție esențială la cunoașterea comunităților neolitice din Câmpia Banatului. Descoperirile realizate aici au completat patrimoniul Muzeului Național al Banatului cu numeroase obiecte de mare valoare, dar și cu noi informații despre modul de viață, credințele și meșteșugurile oamenilor de acum peste 6.500 de ani.
Săpăturile au scos la iveală șanțurile care delimitau așezarea în diverse etape ale evoluției sale, locuințe și gropi menajere, dar și depuneri funerare. Toate acestea conturează imaginea unei comunități complexe, atent organizate și strâns conectate la mediul natural și propriile credințe.
Printre numeroasele resturi de clădiri cercetate, o structură s-a făcut remarcată prin gradul său de conservare. Din ea s-a păstrat doar podeaua de lut, așezată pe un șir de bârne ale căror amprente se disting încă în sol. Locuința a fost incendiată cândva în prima treime a mileniului V î.Chr., iar focul a „sigilat” o parte dintre obiectele aflate atunci în interior.
Printre acestea se numără un vas discoidal, al cărui interior este decorat cu o reprezentare antropomorfă. Personajul, redat în așa-numita poziție a „dansatorului” sau „adorantului”, este un motiv bine cunoscut în arta culturii Vinča, fiind interpretat ca un gest ritualic de venerare sau de celebrare.
Astfel, vasul păstrează peste milenii nu doar amprenta unui gest spiritual, ci și povestea unei comunități care, în ciuda trecerii timpului, ne vorbește încă despre modul în care oamenii și-au imaginat lumea și locul lor în ea.
Modelul digital 3D al vasului:
https://sketchfab.com/3d-models/vas-cu-decor-antropomorfic-85eca88399434460864bce095c5854c7

Colectivul de cercetare: Andrei Georgescu, Dragoș Diaconescu, Adrian C. Ardelean, Adriana Sărășan, Ionuț Marteniuc, Bogdan Calotă, Rareș Muntean, Ștefan Popa.
Modelarea 3D a vasului: Adriana Sărășan, Adrian C. Ardelean
Restaurarea vasului: Mariana Matyas.

Autor necunoscut, școală italiană (Roma), sfârșitul secolului XIX Portretul Iphygeniei Vukovics de Beregsău

ulei pe pânză, MNaB Timișoara, nr. inv. 17

Muzeul Național al Banatului a achiziționat acest portret de fetiță, realizat în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea de un autor rămas neidentificat, cu studii academice. Portretul redă figura nepoatei lui Sava II Vukovics (1811 –1872), important om politic în revoluția maghiară din 1848, ministrul Justiției în vremea lui Lajos Kossuth, exilat la Paris și decedat în Londra în anul 1872, prieten apropriat al lui Ormós Zsigmond (1813-1894), comitele suprem de Timiș și unul dintre fondatorii Societății de Istorie și Arheologie din Banat, în anul 1872.

Iphygenia, născută în 1887, a fost fiica lui Gábor Vukovics și a Cristinei Bogdan, beneficiind de o educație aleasă la Școala Sacro Cuore de la Trinità dei Monti din Roma, împreună cu sora ei mai mare, Elisabetha (1878-1957). Grație ajutorului oferit de mățușa lor, contesa Marianne Kinsky von Wchinitz und Tettau (1854-1938), a cărei mamă, Iphygenia Dadány de Giulvăz, era sora bunicii lor, cele două fete Vukovics au fost introduse în societatea aristocratică din Roma, Arco și Viena. Începând din anul 1914, Iphygenia a fost angajata Ambasadei Regatului Ungariei la Londra până în 7 septembrie 1940, când a căzut victimă unui atac german cu bombe asupra Londrei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Portretul provine din galeria familiei Vukovics de Beregsău, păstrată în Săvârșin (jud. Arad) până la decesul din anul 2008 al Fiammettei Trăușan Vukovics (1919-2008), ultima descendentă a acestei vechi familii nobiliare.

Romanul Vukovics. Vremuri trecute. Vremuri prezente scris de Adriana Blaj (Editura Mirton, Timișoara, 2021) oferă o imagine de ansamblu asupra familiei nobiliare Vukovics de Beregsău și a cercului social frecventat de membrii acesteia.

Text elaborat de Marius Cornea, muzeograf

Antefixele de acoperiș de la Berzobis (Berzovia, jud. Caraș-Severin) sunt produse ale cărămidăriei legiunii a IV-a Flavia Felix, alături de țigle, cărămizi și olane de acoperiș. Această mare unitate militară romană a staționat în Dacia o perioadă scurtă de timp, începând cu primul război dacic (101 p. Chr.) și terminând cu primii ani ai domniei lui Hadrian (118 sau 119). Legio IIII Flavia Felix și-a stabilit castrul permanent la Berzovia, probabil după al doilea război cu dacii (106). Cărămidăria legionară de la Berzobis a asigurat materialul tegular necesar pentru diversele clădiri din castru sau din canabae legionis.

Spre deosebire de țigle și cărămizi, antefixele romane se găsesc mult mai rar, pentru că numărul lor era foarte mic și în antichitate. Ele erau dispuse la streașina acoperișurilor, având aparent un rol decorativ. Se pare totuși că, din cele mai vechi timpuri, antefixele aveau o semnificație apotropaică, adică de apărare împotriva duhurilor rele. În săpăturile arheologice sistematice din Berzovia, inițiate în anii 1960 și reluate apoi cu ciclicitate, au fost găsite câteva antefixe din zona clădirii comandamentului, care o înfățișează pe Gorgona-Medusa. Din alte zone ale castrului, provin antefixe ce prezintă „masca tragică”.

Antefixul de față aparține ultimei categorii. A fost descoperit în campania de săpături arheologice din noiembrie 2023, desfășurate într-un perimetru din latus praetorii sinistrum. Cercetarea face parte dintr-un proiect de colaborare între Muzeul Național al Banatului (Timișoara) și Muzeul Banatului Montan (Reșița); săpătura din 2023 a fost organizată de MNB (arheolog Al. Flutur). În acea zonă, au funcționat într-o prima fază grajdurile de cai ale castrului. Piesa de lut ars a ajuns într-un strat de amenajare care a acoperit urmele construcției inițiale, demolată între timp. Antefixul a fost fixat cu două cuie de o grindă de la streașina acoperișului și probabil a fost dat jos sau a căzut o dată cu demolarea clădirii. O particularitate a acestui tip o reprezintă cele două găuri pentru cuie, care permit prinderea piesei de structura de lemn a streșinii. Găurile erau făcute în lutul moale, probabil după ce antefixele, în curs de uscare, erau scoase din matriță. După uscarea completă, piesele erau arse în cuptor, probabil împreună cu țigle sau olane de acoperiș.

Antefixul nostru este și o piesă artistică, masca tragică reprezentând un model care a fost utilizat în arhitectonică mai multe secole, din timpul civilizației grecești clasice până în epoca romană târzie.

Dimensiuni: lățime - 17,5 cm; înălțime – 19,3 cm; grosime maximă – 4,8 cm.

Antefixul a ajuns în laboratorul de restaurare în stare fragmentară, în urma unui șoc mecanic, prezentând pierderi de material și având depuneri aderente și neaderente. Restaurarea a constat în îndepărtarea depunerilor prin curățare uscată, asamblarea fragmentelor cu poliacetat vinil, completarea cu ipsos de modelaj, pe verso, a spațiilor lacunare dintre fragmente și integrare cromatică în ton mai deschis în raport cu originalul.

(stânga) Rochie de fetiță din mătase de culoare crem cu volanaș a fost realizată de doamna Wachter, din Palatul Băile Neptun, 1962, purtată de Ligia Jicman.

(dreapta) Rochie de adolescentă, din material satinat alb cu motive vegetale colorate, stil croi în A cu nasturi îmbrăcați în partea din față, realizată în România.

Ligia Letiția Jicman, maestră internațională de șah, a oferit în anul 2022 Muzeului Național al Banatului garderoba din anii `60-`80 cu textile și accesorii vestimentare (rochii, bluze, sacouri, compleuri), care au fost realizate în ateliere locale de croitorie și în fabrici de profil din România socialistă, ilustrând activitatea industriei ușoare românești în timpul regimului comunist. Rochia de mireasă a Ligiei Jigman, realizată în atelierul de creație al Fabricii Modatim din Timișoara, și costumul de mire al soțului Adrian Kalman Bach din anul 1989 sunt piese de rezistență în această donație.

Doamna Ligia Letiția Jicman, născută în 1956, de două ori campioană naţională a României, membră a lotului național de junioare și a celui de senioare în perioada 1975-2002, este câștigătoarea unor turnee internaționale de șah foarte importante. Doamna Jicman a scris mai multe cărți despre șah și despre istoria acestuia în Banat.

Donația cuprinde un număr de 47 cupe sportive din ceramică, sticlă și metale și două discuri de vinil Electrecord Șahul Păcii / The Chess of Peace, cu imnul Campionatului Mondial de Șah pentru Copii Timișoara Romania // 24.07. – 7.08.1988 // muzica Ilie Stepan, versuri Marcel Tolcea., versiunea engleză Mircea Mihăieș. Numărul semnificativ de cupe sportive oferite ca donație ilustrează istoria acestui sport al minții în vestul României și totodată istoria Fabricii de Sticlă din Tomești în anii 1970-1990, prin realizarea unor comenzi de stat cu ocazia unor importante competiții județene, naționale și chiar mondiale.