de culoare galbenă, mijlocul secolului al XIX-lea, Imperiul Austriac, înălțime 10 cm

MNaB Timișoara, nr. inv. 448

donația familiei prof. dr. Horia Vermeșan din anul 2020

Donațiile familiei prof. dr. Horia Vermeșan (1945 – 2024) de obiecte din sticlă și mobilier ilustrează gustul burgheziei și nobilimii din Banat în decorația interioarelor în perioada 1850-1940.

Născut într-o familie de colecționari, prof. dr. Horia Vermeșan, medic ortoped și membru al Academiei de Științe Medicale din România, reprezintă a treia generație de colecționari, descendenți ai protopopului Musta din Oravița, cu interes pronunțat pentru mobilier, ceasuri, icoane românești și pictură europeană veche, numărându-se printre cei mai avizați colecționari de artă din Timișoara postbelică. Preocupat de promovarea patrimoniului mobil și conservarea memoriei unor artiști contemporani, prof. dr. Horia Vermeșan a editat două cataloage de artă dedicate pictorului Virgil Demetrescu Duval (1930 – 2005) și Alfons Vezoc, violonist și pictor (1934 – 2015).

Multe piese provin din colecția Annunziata Rosenzweig din cartierul Elisabetin și din proprietatea lui Francisc Nedavnik, un personaj important pe piața de artă din Timișoara socialistă. Bomboniere, vaze, carafe, boluri din sticlă și scrumiere din diverse ateliere central-europene atestă circulația acestora în fostele teritorii ale monarhiei austro-ungare și gradul înalt de civilizație urbană din Banat.

         Acest pahar de sticlă din Boemia ilustrează generozitatea familiei prof. dr. Horia Vermeșan, colecționari pasionați de pictura și artele decorative din Europa Centrală, care au făcut numeroase donații Muzeului Național al Banatului. Obiect cu valoare memorială mare, acest pahar este prezentat în expoziția ”Albume de familie. Burghezia din Banat în perioada modernă”, organizată în mansarda B1 a bastionului Maria Theresia.

Text elaborat de Marius Cornea, muzeograf

Descoperit în timpul unui diagnostic arheologic realizat în localitatea Utvin, județul Timiș, colanul prezentat luna aceasta este un obiect remarcabil de podoabă, compus din patru sârme din bronz torsadate și două fire filigranate din argint, răsucite în spirală.

Piesa a fost restaurată de Delia Apostu, restaurator metal în cadrul Muzeului Național al Banatului, cu ocazia atestării sale în cadrul Institutului Național de Cercetare și Formare Culturală. Lucrarea a fost coordonată de Leonard Ionescu, restaurator expert metal și șef al Laboratorului de Restaurare din cadrul Muzeului Național al Olteniei din Craiova.

Primul pas în procesul de conservare a constat în realizarea următoarelor analize fizico-chimice: examinarea stereomicroscopică, analiza cu fluorescență de raze X (XRF), radiografierea și testarea la cameră umedă. Rezultatele obținute au indicat faptul că obiectul se afla într-o stare relativ bună de conservare, având un miez metalic solid, dar și o zonă de expandare a produșilor de coroziune.

Colanul a trecut apoi printr-un proces minuțios de restaurare și conservare, care a inclus tratamente chimice și, mai ales, curățări mecanice realizate prin tehnici și materiale variate. Deși piesa era destul de bine păstrată, intervențiile au implicat o atenție deosebită pentru a îndepărta cu succes depunerile aderente, neaderente și produșii de coroziune periculoși, în același timp protejând firul filigranat și patina nobilă uniformă de pe suprafața obiectului.

Pentru a asigura conservarea pe termen lung, s-a optat pentru inhibarea proceselor de coroziune și mai apoi pentru aplicarea a două straturi de rășină acrilică – primul strat s-a realizat prin imersie în vid, iar al doilea prin pensulare.

Rezultatul final este unul spectaculos. Detaliile fine ale podoabei, abia vizibile la începutul intervenției, pot fi acum admirate în toată frumusețea lor.

În momentul venirii turcilor otomani în Peninsula Balcanică, meşteşugurile din acest spaţiu erau, ca şi în secolele precedente, strâns legate de centrele comerciale şi de zonele miniere. Nevoile militare i-au determinat pe otomani să sprijine în Balcani apariţia şi dezvoltarea meşteşugurilor legate de producţia de arme.

Meşteşugul armelor de foc portative pe bază de cremene s-a dezvoltat în Balcani sub influenţa turcilor otomani. Armurierii veniţi din Orient odată cu trupele otomane făceau parte din categoria ienicerilor, aceştia fiind şi cei care i-au învăţat pe meşteşugarii locali secretul făuririi armelor. În Balcani, la armele de foc cu cremene s-a folosit în cele mai multe cazuri mecanismul cu arc de armare exterior, aşa-numitul mecanism spaniol, miquelet sau turcesc, denumit astfel în contextul în care era utilizat la marea majoritate a armelor orientale. În aceeaşi perioadă, în Occident era mai întrebuinţat mecanismul cu arc de armare interior (aflat în interiorul mecanismului), aşa-numitul mecanism francez, perfecţionat de armurierii francezi în primele decenii ale secolului al XVII-lea. Mecanismul de tip francez a fost folosit în Balcani îndeosebi în secolele XVIII-XIX la pistoalele de tipul kubura.

Pistolul albanez cu cremene de tipul Elbasan. În Albania centrală, unde se distinge centrul manufacturier de la Elbasan, pistoalele erau placate cu folie din alamă, fiind cunoscute sub denumirea de verdha. Cuvântul verdha în limba albaneză înseamnă „galben”, iar pistoalele de acest tip se disting prin mai multe elemente specifice: subţirimea ulucului şi a mânerului, forma aproape dreaptă a mânerului, placarea în întregime cu tablă din alamă şi având în partea inferioară a mânerului un bulb subţire şi alungit terminat cu un bumb conic. În limba engleză aceste pistoale erau denumite „rat-tail pistols” („pistoale coadă de şobolan”), iar în italiană „coda da topo” („coadă de şoarece”). Poeţii albanezi îl numeau „gjarpnusha Stamolli”, adică „şarpe de Istanbul”, sugerând faptul că aceste arme ar fi originare din capitala imperială. Armurăriile din Istanbul au produs şi exportat arme de foc portative în secolul al XIX-lea, însă este puţin probabil ca pistoalele provinciale albaneze să se fi produs în capitala imperială. În acest context, denumirea de „şarpe de Istanbul” nu are un suport real, fiind utilizată mai ales în mediul comercial, pentru facilitarea exportului. În sârbo-croată, acest tip de pistol central albanez era cunoscut sub numele de šilja. În legătură cu datarea pistoalelor albaneze „coadă de şobolan”, literatura de specialitate propune mai nou două perioade distincte în evoluţia lor: prima jumătate a secolului al XVIII-lea, caracterizată prin pistoale de formă aproape dreaptă sau cu mânerul uşor curbat în jos şi a doua jumătate a secolului al XVIII-lea/începutul secolului al XIX-lea, cu pistoale având arcuirea mânerului mai pronunţată. Exemplarele din prima jumătate a secolului al XVIII-lea au terminaţia mânerului realizată dintr-un bulb subţire şi conic, care face corp comun cu mânerul, fiind practic absorbit de acesta. Ţevile pistoalelor timpurii sunt bogat decorate, fiind damaschinate cu aur şi argint după modelul celor occidentale (Franţa), acest lucru sugerând realizarea lor mai ales pentru piaţa de export. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea cantitatea de decor a ţevilor se reduce, rămânând doar un modest design din fir de argint damaschinat sau ţeava simplă nedecorată. Această transformare indică probabil o schimbare treptată în ceea ce priveşte categoria socială a cumpărătorilor, în condiţiile în care elitele locale s-au orientat spre arme mai performante şi mai „la modă”.

Atelier: balcanic, Albania centrală, Imperiul otoman.

Datare: prima jumătate a sec. al XIX-lea.

Lungimea ţevii: 32 cm.

Lungime totală: 48 cm.

Calibru: 15 mm.

Colecţia de arme a Muzeului Național al Banatului din Timişoara, număr de inventar istorie 3380.

Cercetările arheologice desfășurate între 2021 și 2022 în situl de la Chișoda–Livezi au adus o contribuție esențială la cunoașterea comunităților neolitice din Câmpia Banatului. Descoperirile realizate aici au completat patrimoniul Muzeului Național al Banatului cu numeroase obiecte de mare valoare, dar și cu noi informații despre modul de viață, credințele și meșteșugurile oamenilor de acum peste 6.500 de ani.
Săpăturile au scos la iveală șanțurile care delimitau așezarea în diverse etape ale evoluției sale, locuințe și gropi menajere, dar și depuneri funerare. Toate acestea conturează imaginea unei comunități complexe, atent organizate și strâns conectate la mediul natural și propriile credințe.
Printre numeroasele resturi de clădiri cercetate, o structură s-a făcut remarcată prin gradul său de conservare. Din ea s-a păstrat doar podeaua de lut, așezată pe un șir de bârne ale căror amprente se disting încă în sol. Locuința a fost incendiată cândva în prima treime a mileniului V î.Chr., iar focul a „sigilat” o parte dintre obiectele aflate atunci în interior.
Printre acestea se numără un vas discoidal, al cărui interior este decorat cu o reprezentare antropomorfă. Personajul, redat în așa-numita poziție a „dansatorului” sau „adorantului”, este un motiv bine cunoscut în arta culturii Vinča, fiind interpretat ca un gest ritualic de venerare sau de celebrare.
Astfel, vasul păstrează peste milenii nu doar amprenta unui gest spiritual, ci și povestea unei comunități care, în ciuda trecerii timpului, ne vorbește încă despre modul în care oamenii și-au imaginat lumea și locul lor în ea.
Modelul digital 3D al vasului:
https://sketchfab.com/3d-models/vas-cu-decor-antropomorfic-85eca88399434460864bce095c5854c7

Colectivul de cercetare: Andrei Georgescu, Dragoș Diaconescu, Adrian C. Ardelean, Adriana Sărășan, Ionuț Marteniuc, Bogdan Calotă, Rareș Muntean, Ștefan Popa.
Modelarea 3D a vasului: Adriana Sărășan, Adrian C. Ardelean
Restaurarea vasului: Mariana Matyas.

Autor necunoscut, școală italiană (Roma), sfârșitul secolului XIX Portretul Iphygeniei Vukovics de Beregsău

ulei pe pânză, MNaB Timișoara, nr. inv. 17

Muzeul Național al Banatului a achiziționat  acest portret de fetiță, realizat în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea de un autor rămas neidentificat, cu studii academice.  Portretul redă figura nepoatei lui Sava II Vukovics (1811 –1872),  important om politic în revoluția maghiară din 1848, ministrul Justiției în vremea lui Lajos Kossuth, exilat la Paris și decedat în Londra în anul 1872, prieten apropriat al lui Ormós Zsigmond (1813-1894), comitele suprem de Timiș și unul dintre fondatorii Societății de Istorie și Arheologie din Banat, în anul 1872.

Iphygenia, născută în 1887, a fost fiica lui Gábor Vukovics și a Cristinei Bogdan,  beneficiind de o educație aleasă la Școala Sacro Cuore de la Trinità dei Monti din Roma, împreună cu sora ei mai mare, Elisabetha (1878-1957). Grație ajutorului oferit de mățușa lor, contesa Marianne Kinsky von Wchinitz und Tettau (1854-1938), a cărei mamă, Iphygenia Dadány de Giulvăz, era sora bunicii lor, cele două fete Vukovics au fost introduse în societatea aristocratică din Roma, Arco și Viena.  Începând din anul 1914, Iphygenia a fost angajata Ambasadei Regatului Ungariei la Londra până în 7 septembrie 1940, când a căzut victimă unui atac german cu bombe asupra Londrei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Portretul provine din galeria familiei Vukovics de Beregsău, păstrată în Săvârșin (jud. Arad) până la decesul din anul 2008 al Fiammettei Trăușan Vukovics (1919-2008), ultima descendentă a acestei vechi familii nobiliare.

Romanul Vukovics. Vremuri trecute. Vremuri prezente scris de Adriana Blaj (Editura Mirton, Timișoara, 2021) oferă o imagine de ansamblu asupra familiei nobiliare Vukovics de Beregsău și a cercului social frecventat de membrii acesteia.

Text elaborat de Marius Cornea, muzeograf

Antefixele de acoperiș de la Berzobis (Berzovia, jud. Caraș-Severin) sunt produse ale cărămidăriei legiunii a IV-a Flavia Felix, alături de țigle, cărămizi și olane de acoperiș. Această mare unitate militară romană a staționat în Dacia o perioadă scurtă de timp, începând cu primul război dacic (101 p. Chr.) și terminând cu primii ani ai domniei lui Hadrian (118 sau 119). Legio IIII Flavia Felix și-a stabilit castrul permanent la Berzovia, probabil după al doilea război cu dacii (106). Cărămidăria legionară de la Berzobis a asigurat materialul tegular necesar pentru diversele clădiri din castru sau din canabae legionis.

Spre deosebire de țigle și cărămizi, antefixele romane se găsesc mult mai rar, pentru că numărul lor era foarte mic și în antichitate. Ele erau dispuse la streașina acoperișurilor, având aparent un rol decorativ. Se pare totuși că, din cele mai vechi timpuri, antefixele aveau o semnificație apotropaică, adică de apărare împotriva duhurilor rele. În săpăturile arheologice sistematice din Berzovia, inițiate în anii 1960 și reluate apoi cu ciclicitate, au fost găsite câteva antefixe din zona clădirii comandamentului, care o înfățișează pe Gorgona-Medusa. Din alte zone ale castrului, provin antefixe ce prezintă „masca tragică”.

Antefixul de față aparține ultimei categorii. A fost descoperit în campania de săpături arheologice din noiembrie 2023, desfășurate într-un perimetru din latus praetorii sinistrum. Cercetarea face parte dintr-un proiect de colaborare între Muzeul Național al Banatului (Timișoara) și Muzeul Banatului Montan (Reșița); săpătura din 2023 a fost organizată de MNB (arheolog Al. Flutur). În acea zonă, au funcționat într-o prima fază grajdurile de cai ale castrului. Piesa de lut ars a ajuns într-un strat de amenajare care a acoperit urmele construcției inițiale, demolată între timp. Antefixul a fost fixat cu două cuie de o grindă de la streașina acoperișului și probabil a fost dat jos sau a căzut o dată cu demolarea clădirii. O particularitate a acestui tip o reprezintă cele două găuri pentru cuie, care permit prinderea piesei de structura de lemn a streșinii. Găurile erau făcute în lutul moale, probabil după ce antefixele, în curs de uscare, erau scoase din matriță. După uscarea completă, piesele erau arse în cuptor, probabil împreună cu țigle sau olane de acoperiș.

Antefixul nostru este și o piesă artistică, masca tragică reprezentând un model care a fost utilizat în arhitectonică mai multe secole, din timpul civilizației grecești clasice până în epoca romană târzie.

Dimensiuni: lățime - 17,5 cm; înălțime – 19,3 cm; grosime maximă – 4,8 cm.

Antefixul a ajuns în laboratorul de restaurare în stare fragmentară, în urma unui șoc mecanic, prezentând pierderi de material și având depuneri aderente și neaderente. Restaurarea a constat în îndepărtarea depunerilor prin curățare uscată, asamblarea fragmentelor cu poliacetat vinil, completarea cu ipsos de modelaj, pe verso, a spațiilor lacunare dintre fragmente și integrare cromatică în ton mai deschis în raport cu originalul.

(stânga) Rochie de fetiță din mătase de culoare crem cu volanaș a fost realizată de doamna Wachter, din Palatul Băile Neptun, 1962, purtată de Ligia Jicman.

(dreapta) Rochie de adolescentă, din material satinat alb cu motive vegetale colorate, stil croi în A cu nasturi îmbrăcați în partea din față, realizată în România.

Ligia Letiția Jicman, maestră internațională de șah, a oferit în anul 2022 Muzeului Național al Banatului garderoba din anii `60-`80 cu textile și accesorii vestimentare (rochii, bluze, sacouri, compleuri), care au fost realizate în ateliere locale de croitorie și în fabrici de profil din România socialistă, ilustrând activitatea industriei ușoare românești în timpul regimului comunist.  Rochia de mireasă a Ligiei Jigman, realizată în atelierul de creație al Fabricii Modatim din Timișoara,  și costumul de mire al soțului Adrian Kalman Bach din anul 1989 sunt piese de rezistență în această donație.

Doamna Ligia Letiția Jicman, născută în 1956, de două ori campioană naţională a României, membră a lotului național de junioare și a celui de senioare în perioada 1975-2002, este câștigătoarea unor turnee internaționale de șah foarte importante. Doamna Jicman a scris mai multe cărți despre șah și despre istoria acestuia în Banat.

Donația cuprinde un număr de 47 cupe sportive din ceramică, sticlă și metale și două discuri de vinil Electrecord Șahul Păcii / The Chess of Peace, cu imnul  Campionatului Mondial de Șah pentru Copii Timișoara Romania // 24.07. – 7.08.1988 // muzica Ilie Stepan, versuri Marcel Tolcea., versiunea engleză Mircea Mihăieș. Numărul semnificativ de cupe sportive oferite ca donație ilustrează istoria acestui sport al minții în vestul României și totodată istoria Fabricii de Sticlă din Tomești în anii 1970-1990, prin realizarea unor comenzi de stat cu ocazia unor importante competiții județene, naționale și chiar mondiale.

Muzeul Național al Banatului, cu sprijinul Consiliului Județean Timiș, inaugurează, în data de 14 mai 2025, expoziția „Mănăstirea cisterciană de la Igriș (1179–1500), din perspectiva cercetărilor arheologice”. Amenajată în mansarda B1 a Bastionului Maria Theresia din Timișoara, aceasta poate fi vizitată de publicul larg începând cu data de 15 mai, în programul obișnuit al muzeului. În avanpremieră, în după-amiaza zilei de miercuri, 14 mai, de la ora 16:30, echipa de cercetare va susține un tur ghidat special pentru vizitatorii interesați de istoria sitului și de contextul științific al descoperirilor.

Expoziția reprezintă reluarea, într-o formă semnificativ îmbogățită, a unei inițiative expoziționale inaugurate în anul 2022. Aceasta reunește rezultatele a aproape un deceniu de cercetări arheologice sistematice desfășurate de către Muzeul Național al Banatului în colaborare cu Universitatea Catolică „Pázmány Péter” din Budapesta și Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române din București.

Abația cisterciană de la Igriș, cunoscută în Evul Mediu sub denumirea Egres, a fost întemeiată în anul 1179 de regele Béla al III-lea al Ungariei. Situată pe teritoriul actualei localități Igriș, comuna Sânpetru Mare, județul Timiș, mănăstirea a jucat un rol de prim rang în rețeaua monastică din Regatul Maghiar. Importanța sa este confirmată și de statutul de necropolă regală, aici fiind înmormântați regele Andrei al II-lea (1205–1235) și regina Yolanda de Courtenay.

Înainte de începerea săpăturilor arheologice din anul 2016, cunoștințele despre abație erau limitate la câteva surse documentare, relativ laconice. Primele semnale concrete privind localizarea sitului au apărut în 2013, când prospecțiuni geofizice realizate de specialiștii muzeului, în parteneriat cu Universitatea Catolică din Budapesta, au oferit o imagine preliminară a complexului mănăstiresc. Ulterior, cercetările de teren au confirmat existența unor vestigii semnificative, permițând reconstituirea parțială a planului mănăstirii și descoperirea unor artefacte valoroase.

Materialul arheologic recuperat în timpul campaniilor este remarcabil atât prin varietate, cât și prin relevanța sa științifică. Expoziția include fragmente arhitecturale din gresie și marmură roșie, piese sculptate care provin de la ancadramente de portaluri, chei de boltă, coloane și capiteluri. Vizitatorii vor putea admira de asemenea fragmente ale sarcofagelor regale, obiecte de cult, piese de ceramică smălțuită, unelte din fier, elemente de armament și echipamente militare. Din inventarul funerar fac parte obiecte din os, metal, bijuterii și accesorii vestimentare din bronz, argint sau aur, precum și monede datând din secolele XII–XVI. Expoziția evidențiază și o groapă aparținând probabil perioadei invaziei mongole din 1241, în care au fost descoperite resturi osteologice umane alături de fragmente ceramice și obiecte din metal, fragmente ale unei căni din cristal de stâncă, fragmente arhitecturale din gresie și marmură roșie, piese de paviment din ceramică smălțuită.

Un element de maxim interes îl constituie descoperirile recente din anii 2022–2024, care au relevat vestigii ale corpurilor de clădire mănăstirești, dovedind existența unor sisteme de încălzire prin pardoseală și a unor rețele sofisticate de aducțiune și evacuare a apei. Acestea indică un nivel tehnologic avansat în arhitectura ecleziastică a epocii, comparabil cu cel întâlnit în alte mari centre ecleziastice cisterciene din Europa.

Dincolo de obiecte, expoziția reconstituie prin mijloace grafice și documentare momentele cheie din istoria mănăstirii: înmormântarea suveranilor, distrugerile provocate de invazia mongolă, adăpostirea coroanei regale și a trezoreriei în 1280, vizitele regelui Ladislau al IV-lea și transformarea treptată a mănăstirii în fortificație militară în secolul al XVI-lea. După părăsirea sa oficială de către călugării cistercieni în jurul anului 1500, complexul monastic a fost ocupat de trupele lui Ioan Zápolya și în cele din urmă distrus de otomani în 1551, intrând într-un con de umbră istorică până la demararea cercetărilor recente.

Expoziția a fost concepută de arheolog dr. Daniela Tănase, coordonator științific al proiectului, în colaborare cu Zsuzsanna Kopeczny și Ștefan Popa. Designul expozițional este semnat de arhitect Mihai Moldovan, grafica de Lucian Popovici, iar traducerea materialelor explicative de Valentin Cedică.

Publicul va putea vizita expoziția începând cu 15 mai 2025, de miercuri până duminică, în intervalul orar 10:00–18:00, la Bastionul Maria Theresia din Timișoara, mansarda B1, intrarea fiind posibilă pe baza biletului de acces obișnuit. Pentru grupuri organizate și solicitări de tururi ghidate, muzeul pune la dispoziție datele de contact disponibile pe website-ul oficial. Prin această nouă prezentare, Muzeul Național al Banatului reafirmă importanța cercetării științifice în recuperarea memoriei istorice și aduce în atenția publicului larg o filă esențială din patrimoniul medieval al regiunii.

În momentul venirii turcilor otomani în Peninsula Balcanică, meşteşugurile din acest spaţiu erau, ca şi în secolele precedente, strâns legate de centrele comerciale şi de zonele miniere. Nevoile militare i-au determinat pe otomani să sprijine în Balcani apariţia şi dezvoltarea meşteşugurilor legate de producţia de arme.

Meşteşugul armelor de foc portative pe bază de cremene s-a dezvoltat în Balcani sub influenţa turcilor otomani. Armurierii veniţi din Orient odată cu trupele otomane făceau parte din categoria ienicerilor, aceştia fiind şi cei care i-au învăţat pe meşteşugarii locali secretul făuririi armelor. În Balcani, la armele de foc cu cremene s-a folosit în cele mai multe cazuri mecanismul cu arc de armare exterior, aşa-numitul mecanism spaniol, miquelet sau turcesc, denumit astfel în contextul în care era utilizat la marea majoritate a armelor orientale. În aceeaşi perioadă, în Occident era mai întrebuinţat mecanismul cu arc de armare interior (aflat în interiorul mecanismului), aşa-numitul mecanism francez, perfecţionat de armurierii francezi în primele decenii ale secolului al XVII-lea. Mecanismul de tip francez a fost folosit în Balcani îndeosebi în secolele XVIII-XIX la pistoalele de tipul kubura.

În popor, pistolul era deseori numit şi kubura (cobur). Kubura cu cremene avea mânerul curbat în jos, cu un bulb metalic masiv şi cu mecanism de dare a focului de tip francez, cu arcul cocoşului în interior. Aceste tipuri de arme poartă de regulă numele locului de fabricaţie. Cea mai răspândită kubura în spaţiul balcanic este kubura pećanka (Peć, astăzi în Kosovo). Kubur este un cuvânt turcesc, utilizat pe scară largă în Balcani, în general cu sensul de pistol de cavalerie. Pistolul de cobur era purtat într-un toc numit kuburluk. Termenul de kubur a fost preluat de turci din mediul elen, grecescul koumpoura însemnând pistol. Numele de kubura a devenit ulterior sinonim pentru toate pistoalele mari de modă veche şi chiar dacă este dificil de stabilit data la care a început producţia acestui tip de pistol în Balcani, se consideră că apariţia pistolului kubura trebuie legată de secolul al XVIII-lea. Acest tip de pistol a fost utilizat până târziu în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiind amintit şi în perioada războiul ruso-turc din anii 1877-1878.

Pistolul (kubura) cu cremene de tipul Foča. O versiune a pistolului prizrenac (Prizren, astăzi în Kosovo) era produsă la Foča (nord-estul Herţegovinei). Pistoalele din Foča erau acoperite cu tablă din argint, decorată cu arabescuri gravate, iar mânerul acestora era învelit cu sârmă subţire împletită din argint. Tot la Foča a fost realizată o variantă proprie a pistolului de tipul kubura pećanka. Exemplarele din Foča au avut parte de un decor mai bogat, fiind placate cu tablă din argint. Întregul mâner era placat cu tablă de argint gravată, iar gâtul mânerului era învelit în sârmă împletită din argint.

Atelier: vest-balcanic / Foča (Herțegovina, Imperiul otoman).

Datare: mijlocul/a doua jumătate a sec. al XIX-lea.

Lungimea ţevii: 27 cm.

Lungime totală: 44,5 cm.

Calibru: 16 mm.

Colecţia de arme a Muzeului Național al Banatului din Timişoara, număr de inventar istorie 3099.

Vizualizați modelul 3D aici:

https://sketchfab.com/.../disc-remetea-mare...

Realizat de colegii noștri din echipa Secției Arheologie:

dr. Andrei Georgescu, dr. Adriana Sărășan și dr. Cristian Ardelean