Jilț oriental, a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu placă de marmură cu blazonul familiei Csekonics, conți de Jimbolia și Ianova, MNaB, colecția de mobilier, donația doamnei prof . dr. Pia Brînzeu, donație din anul 2024
După expoziția universală din Paris din anul 1878 interesul pentru acest tip de jilț oriental s-a răspândit în monarhia austro-ungară, în cele două capitale,Viena și Budapesta. Această piesă de mobilier, realizată într-un atelier din Orientul îndepărtat, a fost exportată în Europa, după achiziționare familia conților Csekonics comandând la Budapesta placa de marmură cu blazonul lor. Jilțul a fost dăruit de familia conților Csekonics medicului Karl Diel din Jimbolia, în semn de recunoștință pentru serviciile medicale oferite acestei ilustre familii de aristocrați.
Doamna prof. dr. Pia Brînzeu, strănepoata medicului Karl Diel, a donat acest jilț oriental Muzeului Național al Banatului, cu ocazia vernisajului expoziției ”Între memorie și uitare. Familii nobile din Banat în perioada modernă”, din luna octombrie a anului 2024.
Text redactat de Marius Cornea, muzeograf
Fotografie: Ioan Tasi
Macheta grafică a afișului: dr. Ana-Giulia Delcea, muzeograf
Prezentăm ca Exponatul lunii mai 2026 o medalie rară din bronz din Colecția Medalii a Muzeului Național al Banatului din Timişoara, dedicată industriașului Ignaz Weifert din Pančevo, de la a cărui naștere se împlinesc luna aceasta 200 de ani. Medalia ne amintește de o familie cu un rol important în istoria economică a Banatului şi a Serbiei, al cărei nume rămâne asociat cu una dintre mărcile de bere apreciate în mod deosebit de-a lungul timpului, iar pentru numismaţi, cu una dintre cele mai importante colecţii numismatice de la sfârșitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX.
Medalia dedicată industriașului Ignaz Weifert la împlinirea vârstei de 64 de ani (1890)
Avers. Bustul lui I. Weifert din semiprofil spre dr. (privitorului); relief înalt; legendă semicirculară cu litere latine: IGNATIVS WEIFERT; în câmp, de o parte şi alta a bustului: ÆTAT : (stg.) - LXIV (dr.); în dr. jos, semnătura gravorului: A • Scharff; cerc perlat exterior.
Revers. Două medalioane ovale separate de un cartuş central, cu imaginea celor două fabrici de bere Weifert, din Pančevo şi Belgrad. În cartuşul central, legendă în lb. latină pe 2 rânduri: PARENTI OPTIMO FILIVS / GRATISSIMVS DEDICAVIT; în stg. şi dr. cartuşului, spice de grâu şi vrejuri de viţă-de-vie, două panglici cu numele oraşelor: în stg. PÁNCSOVA (în lb. maghiară), în dr. БЕОГРАД (cu litere chirilice). Jos, cu cifre romane pe 2 rânduri, anii: MDCCCL / MDCCCLXX (1850/1870).
Bronz patinat; 55,5 mm; 62,54 gr.; muchie lisă; colecţia Medalii, nr. inv. 136 (nr. inv. general 909.386); stare de conservare bună, pe avers patina ştearsă pe alocuri.
Provenienţă: cumpărată de muzeul timișorean în anul 1907 cu 12 coroane de la Fejér József, comerciant de antichităţi şi monede din Budapesta (nr. vechi de inv. 732).
În general, medalia este datată în mod greşit în anul 1870, pornindu-se de la data înscrisă pe reversul medaliei (MDCCCLXX), ce reprezintă anul înfiinţării fabricii de bere Weifert din Belgrad. Există mai multe argumente pentru datarea corectă a medaliei (anul 1890): vârsta lui Ignaz Weifert de pe aversul medaliei (LXIV), acesta împlinind 64 de ani în anul 1890; medalia este menţionată între lucrările gravorului Anton Scharff din anul 1890; dar mai ales afirmația istoricului Felix Milleker - în lucrarea sa despre familia Weifert - că în decembrie 1890 Georg Weifert i-a dedicat o medalie tatălui său, Ignaz, realizată de gravorul vienez Anton Scharff (1845-1903).
Fiul gravorului şi medalistului vienez Johann Michael Scharff (1809-1855), elev al medaliștilor Karl Radnitzky şi J. D. Böhm, Anton Scharff a activat din 1868 ca gravor la Monetăria din Viena, iar din 1887 ca medalist cameral. În 1881 a devenit directorul Academiei de Gravură din Viena. Alături de Joseph Tautenhayn, Scharff a fost medalistul perioadei împăratului Franz Josef.
Ignaz Weifert (Pančevo, 20 mai 1826 - Pančevo, 11 ianuarie 1911)
Originară din partea de nord a Austriei, familia Weifert s-a stabilit în Banat în prima jumătate a sec. al XVIII-lea, iniţial în Vršac, apoi în Pančevo. Ignaz Weifert (sau Ignjat Vajfert în lb. sârbă) era primul dintre cei patru copii ai comerciantului de grâne Georg Weifert (1798-1887), proprietar din 1841 al fabricii de bere din Pančevo, căsătorit cu Magdalena Haiser (1805-1871). În 1849, Ignaz a preluat fabrica de la tatăl său, după ce studiase tehnologia fabricării berii în München (Bavaria); fiind un bun om de afaceri, în câţiva ani afacerea familiei a prosperat.
În urma extinderii și modernizării întreprinse de Ignaz în primăvara anului 1857, fabrica - în valoare de 190 000 florini - producea 20 000 eimer de bere (1 eimer echivala cu cca. 56,5 l), care se vindea în principalele localităţi din Banat, dar se exporta şi în Balcani. Era prima fabrică de bere din această parte a Imperiului care funcţiona cu maşini cu aburi şi una dintre cele mai importante din Banat.
În mai 1866 cele două tipuri de bere produse de Weifert au devenit cunoscute şi apreciate la Expoziţia agricolă şi silvică de la Viena. În perioada de aur a berăriei, amatorii de o halbă de bere Weifert, consumată în grădina de vară a fabricii împreună cu covrigi săraţi, veneau cu vaporul de la Belgrad la Pančevo.
Producţia fabricii de bere Weifert din Pančevo a crescut în deceniile următoare (cu excepţia perioadei Primului Război Mondial), deși au existat unele dificultăţi generate de pierderea unor pieţe de desfacere sau de concurenţă. Aceasta s-a aflat în proprietatea familiei Weifert până în 1946, când a fost confiscată de autorităţile comuniste împreună cu întreaga avere a familiei.
În 1870, Ignaz şi-a extins afacerile, construind o nouă fabrică de bere în Belgrad (prima din Serbia de atunci). În timp ce fabrica din Pančevo a rămas în administrarea lui Ignaz și a fiului său, Hugo, cea din Belgrad va fi preluată în 1872 de fiul său, Georg (1850-1937), care va deveni unul dintre cei mai bogați și influenți oameni din Serbia, industriaș, fondator și guvernator al Băncii Naționale a Serbiei, mare filantrop. Berea „Weifert“ a obţinut medalia de aur pentru calitate la Expoziţia Universală de la Paris din 1889 şi la cea din 1900, devenind foarte apreciată și căutată.
Ignaz a fost căsătorit cu Anna Seitz din Vršac, cu care a avut şase copii: Anna, Magdalena, Georg, Hugo, Stefan şi Paula, iar după decesul soţiei în 1875, s-a recăsătorit cu Sofie Gruber din Raab (Győr). A murit în 11 ianuarie 1911, la 85 de ani, fiind înmormântat în cimitirul catolic din Pančevo.
Colecţia numismatică Weifert
Numele Weifert rămâne în acelaşi timp asociat cu renumita colecţie numismatică deţinută de această familie, în care pasiunea pentru colecţionarea monedelor era împărtăşită atât de Ignaz, cât și de fiii săi, Hugo şi Georg. Deşi membrii familiei Weifert colecţionau toate tipurile de monede greceşti şi romane, se pare că Hugo era pasionat de medaliile referitoare la oraşul Belgrad, Ignaz a acordat o atenţie deosebită monedelor emise la Viminacium (azi Stari Kostolac, Serbia), iar Georg era interesat de monedele romane din sec. IV p.Chr. Toți trei au fost membri ai Societăţii Numismatice din Viena.
După decesul la doar 33 de ani a celui care pusese bazele colecției, Hugo (1852-1885), colecţia numismatică a fost preluată de tatăl său, Ignaz, iar în 1911, după decesul acestuia, colecția a trecut mai departe la Georg. Afectată de evenimentele din timpul Primului Război Mondial, această valoroasă colecție - cuprinzând peste 14 000 de monede antice - a fost donată de Georg Weifert în perioada interbelică Universităţii din Belgrad, în prezent fiind păstrată la Muzeul Naţional din Belgrad.
Bibliografie
Nicoleta Demian, Despre medaliile familiei Weifert din Pančevo, în Analele Banatului, SN, Arheologie-Istorie, XXII, 2014, pp. 383-395.
Felix Milleker, Die Familie Weifert und das Brauhaus in Pančevo 1722/3-1923. Zur Erinnerung an die goldene Hochzeit Georg Weiferts mit Marie Gassner, am 9. September 1923, Pančevo, 1925.
Dr. Nicoleta Demian, cercetător ştiinţific, Secţia Istorie
Exponatul lunii aprilie aduce în prim-plan o piesă din cercetările arheologice ale Timișoarei, într-un text realizat de Secția de Arheologie și semnat de colegul nostru, dr. Andrei Georgescu.
Un capitol mai puțin cunoscut din istoria Timișoarei îl reprezintă descoperirile preistorice din Piața Unirii. Dincolo de imaginea actuală a centrului istoric, acest spațiu ascunde unele dintre cele mai vechi urme de locuire de pe teritoriul orașului. Ele au fost scoase la lumină în anul 2014, cu prilejul cercetărilor arheologice desfășurate în contextul lucrărilor de reabilitare a infrastructurii urbane.
Sub nivelurile moderne, otomane și medievale ale pieței, arheologii au identificat două puțuri și o locuință datând de la finele primei epoci a fierului (sec. VI–V a.Chr.), mărturii ale unei comunități care trăia aici în urmă cu aproximativ 2600 de ani.
În interiorul celor două puțuri au fost descoperite câte două seturi de vase ceramice, diferite ca formă, dar apropiate ca funcționalitate. Această asociere sugerează mai mult decât simple depuneri accidentale, conducând la ipoteza unor gesturi cu semnificație aparte, poate practici rituale sau obiceiuri legate de viața cotidiană a comunității.
Vasul prezentat ca exponat al lunii provine din puțul descoperit pe latura sudică a Pieței Unirii, în fața casei „La Elefant”, fiind identificat chiar pe fundul acestuia, la 4,30 m sub actualul nivel de promenadă.
Piesa, descoperită în stare fragmentară, a fost reconstituită cu grijă, intervenția de restaurare urmărind atât stabilitatea obiectului, cât și păstrarea vizibilă a urmelor timpului.
Restaurarea a fost realizată de Alexandru Fota, fost restaurator al Muzeului Național al Banatului, trecut în neființă luna trecută. Prin munca sa atentă și discretă, astfel de obiecte și-au recapătat forma și pot fi, din nou, înțelese și admirate.
Publicația este o gravură veche din anul 1848/49. Acuarela de pe suprafața documentului înfățișează o scenă militară cu soldați în uniformele de epocă, revoluționari de la Arad.
Acuarela face parte din colecția Muzeului Național al Banatului și a fost restaurată în Laboratorul Zonal de Restaurare.
Dimensiunile obiectului sunt de 35,3 x 24,8 cm.
Ca și tehnică, obiectul este o acuarelă pe hârtie fabricată mecanic.
Pentru efectuarea intervenției de restaurare, s-au efectuat următoarele: o analiză vizuală o obiectului și consemnarea documentației, teste de solubilitate a cernelurilor și a acuarelei prin testul picăturii cu alcool etilic și apă distilată, test grad de încleiere. În urma acestora s-a constatat că acuarele și cernelure sunt solubile în apă.
Starea de conservare este mediocră, suportul papetar fiind îmbătrânit, fragilizat, cu depuneri aderente de murdărie. Pe suprafața hârtiei se observă diferite plieri, lipsuri de material și fisuri în zonele marginale. Problematică a fost curățirea umedă a obiectului datorită solubilității cernelurilor.
Pentru reîntregirea obiectului s-au realizat următoarele intervenții de restaurare: dezinfecție în etuvă, curățare mecanică, curățare uscată cu gumă arabică și curățire umedă pe spatele documentului prin tamponare cu soluție hidroalcoolică, reîncleierea suportului cu CMC și completare cu hârtie japoneză. Completarea cu hârtie japoneză s-a realizat prin dublarea suportului pe verso, iar pe față s-a completat după forma fisurii, cu hârtie japoneză gata tăiată.
Restaurator: Ghercia Floare, restaurator expert carte veche rară, document, hartă, Laboratorul Zonal de Restaurare
Meşteşugul armelor de foc portative pe bază de cremene s-a dezvoltat în Balcani sub influenţa turcilor otomani. Armurierii veniţi din Orient odată cu trupele otomane făceau parte din categoria ienicerilor, aceştia fiind şi cei care i-au învăţat pe meşteşugarii locali secretul făuririi armelor. În Balcani, la armele de foc cu cremene s-a folosit în cele mai multe cazuri mecanismul cu arc de armare exterior, aşa-numitul mecanism spaniol, miquelet sau turcesc, denumit astfel în contextul în care era utilizat la marea majoritate a armelor orientale. În aceeaşi perioadă, în Occident era mai întrebuinţat mecanismul cu arc de armare interior (aflat în interiorul mecanismului), aşa-numitul mecanism francez, perfecţionat de armurierii francezi în primele decenii ale secolului al XVII-lea. Mecanismul de tip francez a fost folosit în Balcani îndeosebi în secolele XVIII-XIX la pistoalele masive de cobur (kubure).
Pistoalele (kubure) cu cremene de tipul pećanke. În ceea ce-i privește pe armurierii din Peć (Kosovo și Metohia), primele informaţii scrise despre aceştia le avem menţionate în catastihul Mănăstirii Sfintei Fecioare, unde sunt amintite donaţiile lui Dmitar tuvekčia în 1769 şi Jovo tufekčija în 1776, armurieri din Peć. Alţi armurieri nu mai sunt amintiţi până la mijlocul secolului al XIX-lea, dată la care oraşul devine renumit pentru producţia de kubure pećanke sau altfel spus pistoale de cobur din Peć. Kubure pećanke au fost ieftine, robuste, fiabile şi foarte populare, fiind printre cele mai comune pistoale în Balcanii secolului al XIX-lea. Pećanke au ca elemente distinctive: un bulb masiv, rotund şi mânerul din lemn. Uneori talpa mânerului se termină cu un bumb din alamă în formă de trunchi de prismă octogonală. Mai modeste ca realizare, aceste pistoale sunt placate cu tablă decorativă din alamă. Nu există nici o dovadă care să confirme faptul că acest tip de pistol a fost produs în secolul al XVIII-lea, deşi aspectul lor sugerează acest fapt. Atelierele armurierilor erau concentrate în apropiere de Okolj. Fraţii Mula Ibro şi Mula Ali au fost primii producători de kubure pećanke. În secolul al XIX-lea, armurierii din Peć au importat ţevi din Prizren, Taslidža şi din Italia. Ţevile de armă italiene au fost tăiate în două pentru realizarea ţevilor de kubure pećanke. Aceste pistoale au fost realizate după forma pistoalelor de secol XVIII din Brescia, având însă adăugiri cu caracter local. Pe mâner, în partea interioară, apare deseori reprezentată sabia Dhu al-Fiqar şi potcoava. Potrivit tradiţiei islamice, Dhu al-Fiqar sau Zulfiqar este sabia bifurcată a liderului islamic Ali, devenită un simbol al musulmanilor şiiţi. Sabia Dhu al-Fiqar şi potcoava sunt simboluri ale armurierilor din Peć, fiind încrustate cu argint pe partea inferioară a mânerelor pistoalelor. În epocă, o pereche de pećanke putea fi cumpărată cu 10 ducaţi.
Atelier: balcanic, Metohia, Imperiul otoman.
Datare: prima jumătate a sec. al XIX-lea (țeava realizată în anul 1814).
Lungimea ţevii: 29,5 cm.
Lungime totală: 46 cm.
Calibru: 17 mm.
Colecţia de arme a Muzeului Național al Banatului din Timişoara, număr de inventar istorie 3137.
Tiparul de bronz păstrat în colecția Muzeului Național al Banatului a fost descoperit în primăvara anului 1906 de către Romulus Lugojan, în via sa de la Silagiu (jud. Timiș).
Pe una dintre fețele tiparului a fost modelată în negativ o matrice care servea pentru realizarea, prin tehnica presării, a unor aplice decorative din foițe de alamă, argint sau aur. Pe baza descoperirilor arheologice a unor piese finite asemănătoare cu matricea de pe tipar, precum aplicele de argint din tezaurul de podoabe de la Macoviște (jud. Caraș-Severin) (Muzeul Banatului Montan, Reșița) sau de la Sibnica (Serbia) (Muzeul de Istorie al Serbiei, Belgrad), putem interpreta piesa ca fiind un tipar pentru producerea aplicelor de diademe. Un accesoriu feminin popular în Imperiul Bizantin, cu rol de însemn al membrilor claselor sociale înstărite, așa cum se poate observa în cazul portretelor familiei nobilului sârb Kesar Novak (Кесар Новак) pe fresca bisericii Sf. Maria din Mali Grad (Albania), diadema a cunoscut în timp o răspândire și o simbolistică mai largă sub forma cununilor nupțiale și a cununilor funerare. Cele din urmă se leagă de obiceiul cunoscut din epoca creștină sub numele de nunta cerească în cazul persoanelor decedate la o vârstă fragedă, necăsătorite, înlocuind astfel cununa nupțială pe care nu o primiseră în timpul vieții.
Text: Zsuzsanna Kopeczny (mai multe detalii în articolul „Diadem Pressing Matrixes from the Collection of the National Museum of Banat (XIIth– XIVth c.), in Orbis Mediaevalis V, 2025, p. 175-190.
Surse imagini:
Tipar medieval (Zsuzsanna Kopeczny, MNaB)
Aplică de diademă de la Macoviște (după Dumitru Țeicu, Arta minoră medievală din Banat. Timișoara, 2009, p. 109, Pl. 45)
Aplică de diademă de la Sibnica (Serbia) (
)
Frescă biserica Sf. Maria, Mali Grad (Albania), figură feminină cu diademă (https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/74/Prespa_Lake_National_Maligrad_Church.jpg)
de culoare galbenă, mijlocul secolului al XIX-lea, Imperiul Austriac, înălțime 10 cm
MNaB Timișoara, nr. inv. 448
donația familiei prof. dr. Horia Vermeșan din anul 2020
Donațiile familiei prof. dr. Horia Vermeșan (1945 – 2024) de obiecte din sticlă și mobilier ilustrează gustul burgheziei și nobilimii din Banat în decorația interioarelor în perioada 1850-1940.
Născut într-o familie de colecționari, prof. dr. Horia Vermeșan, medic ortoped și membru al Academiei de Științe Medicale din România, reprezintă a treia generație de colecționari, descendenți ai protopopului Musta din Oravița, cu interes pronunțat pentru mobilier, ceasuri, icoane românești și pictură europeană veche, numărându-se printre cei mai avizați colecționari de artă din Timișoara postbelică. Preocupat de promovarea patrimoniului mobil și conservarea memoriei unor artiști contemporani, prof. dr. Horia Vermeșan a editat două cataloage de artă dedicate pictorului Virgil Demetrescu Duval (1930 – 2005) și Alfons Vezoc, violonist și pictor (1934 – 2015).
Multe piese provin din colecția Annunziata Rosenzweig din cartierul Elisabetin și din proprietatea lui Francisc Nedavnik, un personaj important pe piața de artă din Timișoara socialistă. Bomboniere, vaze, carafe, boluri din sticlă și scrumiere din diverse ateliere central-europene atestă circulația acestora în fostele teritorii ale monarhiei austro-ungare și gradul înalt de civilizație urbană din Banat.
Acest pahar de sticlă din Boemia ilustrează generozitatea familiei prof. dr. Horia Vermeșan, colecționari pasionați de pictura și artele decorative din Europa Centrală, care au făcut numeroase donații Muzeului Național al Banatului. Obiect cu valoare memorială mare, acest pahar este prezentat în expoziția ”Albume de familie. Burghezia din Banat în perioada modernă”, organizată în mansarda B1 a bastionului Maria Theresia.
Text elaborat de Marius Cornea, muzeograf
Descoperit în timpul unui diagnostic arheologic realizat în localitatea Utvin, județul Timiș, colanul prezentat luna aceasta este un obiect remarcabil de podoabă, compus din patru sârme din bronz torsadate și două fire filigranate din argint, răsucite în spirală.
Piesa a fost restaurată de Delia Apostu, restaurator metal în cadrul Muzeului Național al Banatului, cu ocazia atestării sale în cadrul Institutului Național de Cercetare și Formare Culturală. Lucrarea a fost coordonată de Leonard Ionescu, restaurator expert metal și șef al Laboratorului de Restaurare din cadrul Muzeului Național al Olteniei din Craiova.
Primul pas în procesul de conservare a constat în realizarea următoarelor analize fizico-chimice: examinarea stereomicroscopică, analiza cu fluorescență de raze X (XRF), radiografierea și testarea la cameră umedă. Rezultatele obținute au indicat faptul că obiectul se afla într-o stare relativ bună de conservare, având un miez metalic solid, dar și o zonă de expandare a produșilor de coroziune.
Colanul a trecut apoi printr-un proces minuțios de restaurare și conservare, care a inclus tratamente chimice și, mai ales, curățări mecanice realizate prin tehnici și materiale variate. Deși piesa era destul de bine păstrată, intervențiile au implicat o atenție deosebită pentru a îndepărta cu succes depunerile aderente, neaderente și produșii de coroziune periculoși, în același timp protejând firul filigranat și patina nobilă uniformă de pe suprafața obiectului.
Pentru a asigura conservarea pe termen lung, s-a optat pentru inhibarea proceselor de coroziune și mai apoi pentru aplicarea a două straturi de rășină acrilică – primul strat s-a realizat prin imersie în vid, iar al doilea prin pensulare.
Rezultatul final este unul spectaculos. Detaliile fine ale podoabei, abia vizibile la începutul intervenției, pot fi acum admirate în toată frumusețea lor.
În momentul venirii turcilor otomani în Peninsula Balcanică, meşteşugurile din acest spaţiu erau, ca şi în secolele precedente, strâns legate de centrele comerciale şi de zonele miniere. Nevoile militare i-au determinat pe otomani să sprijine în Balcani apariţia şi dezvoltarea meşteşugurilor legate de producţia de arme.
Meşteşugul armelor de foc portative pe bază de cremene s-a dezvoltat în Balcani sub influenţa turcilor otomani. Armurierii veniţi din Orient odată cu trupele otomane făceau parte din categoria ienicerilor, aceştia fiind şi cei care i-au învăţat pe meşteşugarii locali secretul făuririi armelor. În Balcani, la armele de foc cu cremene s-a folosit în cele mai multe cazuri mecanismul cu arc de armare exterior, aşa-numitul mecanism spaniol, miquelet sau turcesc, denumit astfel în contextul în care era utilizat la marea majoritate a armelor orientale. În aceeaşi perioadă, în Occident era mai întrebuinţat mecanismul cu arc de armare interior (aflat în interiorul mecanismului), aşa-numitul mecanism francez, perfecţionat de armurierii francezi în primele decenii ale secolului al XVII-lea. Mecanismul de tip francez a fost folosit în Balcani îndeosebi în secolele XVIII-XIX la pistoalele de tipul kubura.
Pistolul albanez cu cremene de tipul Elbasan. În Albania centrală, unde se distinge centrul manufacturier de la Elbasan, pistoalele erau placate cu folie din alamă, fiind cunoscute sub denumirea de verdha. Cuvântul verdha în limba albaneză înseamnă „galben”, iar pistoalele de acest tip se disting prin mai multe elemente specifice: subţirimea ulucului şi a mânerului, forma aproape dreaptă a mânerului, placarea în întregime cu tablă din alamă şi având în partea inferioară a mânerului un bulb subţire şi alungit terminat cu un bumb conic. În limba engleză aceste pistoale erau denumite „rat-tail pistols” („pistoale coadă de şobolan”), iar în italiană „coda da topo” („coadă de şoarece”). Poeţii albanezi îl numeau „gjarpnusha Stamolli”, adică „şarpe de Istanbul”, sugerând faptul că aceste arme ar fi originare din capitala imperială. Armurăriile din Istanbul au produs şi exportat arme de foc portative în secolul al XIX-lea, însă este puţin probabil ca pistoalele provinciale albaneze să se fi produs în capitala imperială. În acest context, denumirea de „şarpe de Istanbul” nu are un suport real, fiind utilizată mai ales în mediul comercial, pentru facilitarea exportului. În sârbo-croată, acest tip de pistol central albanez era cunoscut sub numele de šilja. În legătură cu datarea pistoalelor albaneze „coadă de şobolan”, literatura de specialitate propune mai nou două perioade distincte în evoluţia lor: prima jumătate a secolului al XVIII-lea, caracterizată prin pistoale de formă aproape dreaptă sau cu mânerul uşor curbat în jos şi a doua jumătate a secolului al XVIII-lea/începutul secolului al XIX-lea, cu pistoale având arcuirea mânerului mai pronunţată. Exemplarele din prima jumătate a secolului al XVIII-lea au terminaţia mânerului realizată dintr-un bulb subţire şi conic, care face corp comun cu mânerul, fiind practic absorbit de acesta. Ţevile pistoalelor timpurii sunt bogat decorate, fiind damaschinate cu aur şi argint după modelul celor occidentale (Franţa), acest lucru sugerând realizarea lor mai ales pentru piaţa de export. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea cantitatea de decor a ţevilor se reduce, rămânând doar un modest design din fir de argint damaschinat sau ţeava simplă nedecorată. Această transformare indică probabil o schimbare treptată în ceea ce priveşte categoria socială a cumpărătorilor, în condiţiile în care elitele locale s-au orientat spre arme mai performante şi mai „la modă”.
Atelier: balcanic, Albania centrală, Imperiul otoman.
Datare: prima jumătate a sec. al XIX-lea.
Lungimea ţevii: 32 cm.
Lungime totală: 48 cm.
Calibru: 15 mm.
Colecţia de arme a Muzeului Național al Banatului din Timişoara, număr de inventar istorie 3380.
Cercetările arheologice desfășurate între 2021 și 2022 în situl de la Chișoda–Livezi au adus o contribuție esențială la cunoașterea comunităților neolitice din Câmpia Banatului. Descoperirile realizate aici au completat patrimoniul Muzeului Național al Banatului cu numeroase obiecte de mare valoare, dar și cu noi informații despre modul de viață, credințele și meșteșugurile oamenilor de acum peste 6.500 de ani.
Săpăturile au scos la iveală șanțurile care delimitau așezarea în diverse etape ale evoluției sale, locuințe și gropi menajere, dar și depuneri funerare. Toate acestea conturează imaginea unei comunități complexe, atent organizate și strâns conectate la mediul natural și propriile credințe.
Printre numeroasele resturi de clădiri cercetate, o structură s-a făcut remarcată prin gradul său de conservare. Din ea s-a păstrat doar podeaua de lut, așezată pe un șir de bârne ale căror amprente se disting încă în sol. Locuința a fost incendiată cândva în prima treime a mileniului V î.Chr., iar focul a „sigilat” o parte dintre obiectele aflate atunci în interior.
Printre acestea se numără un vas discoidal, al cărui interior este decorat cu o reprezentare antropomorfă. Personajul, redat în așa-numita poziție a „dansatorului” sau „adorantului”, este un motiv bine cunoscut în arta culturii Vinča, fiind interpretat ca un gest ritualic de venerare sau de celebrare.
Astfel, vasul păstrează peste milenii nu doar amprenta unui gest spiritual, ci și povestea unei comunități care, în ciuda trecerii timpului, ne vorbește încă despre modul în care oamenii și-au imaginat lumea și locul lor în ea.
Modelul digital 3D al vasului:
https://sketchfab.com/3d-models/vas-cu-decor-antropomorfic-85eca88399434460864bce095c5854c7
🗿 Exponatul lunii septembrieVas cu decor antropomorfic (cultura Vinča) - Chișoda - Livezi, Banat, ~6.500 de aniCercetările arheologice desfășurate între 2021 și 2022 în situl de la Chișoda - Livezi au adus o contribuție esențială la cunoașterea comunităților neolitice din Câmpia Banatului. Descoperirile realizate aici au completat patrimoniul Muzeului Național al Banatului cu numeroase obiecte de mare valoare, dar și cu noi informații despre modul de viață, credințele și meșteșugurile oamenilor de acum peste 6.500 de ani.Săpăturile au scos la iveală șanțurile care delimitau așezarea în diverse etape ale evoluției sale, locuințe și gropi menajere, dar și depuneri funerare. Toate acestea conturează imaginea unei comunități complexe, atent organizate și strâns conectate la mediul natural și propriile credințe.Printre numeroasele resturi de clădiri cercetate, o structură s-a făcut remarcată prin gradul său de conservare. Din ea s-a păstrat doar podeaua de lut, așezată pe un șir de bârne ale căror amprente se disting încă în sol. Locuința a fost incendiată cândva în prima treime a mileniului V î.Chr., iar focul a „sigilat” o parte dintre obiectele aflate atunci în interior.Printre acestea se numără un vas discoidal, al cărui interior este decorat cu o reprezentare antropomorfă. Personajul, redat în așa-numita poziție a „dansatorului” sau „adorantului”, este un motiv bine cunoscut în arta culturii Vinča, fiind interpretat ca un gest ritualic de venerare sau de celebrare.Astfel, vasul păstrează peste milenii nu doar amprenta unui gest spiritual, ci și povestea unei comunități care, în ciuda trecerii timpului, ne vorbește încă despre modul în care oamenii și-au imaginat lumea și locul lor în ea.🔗 Modelul digital 3D al vasului:https://sketchfab.com/3d-models/vas-cu-decor-antropomorfic-85eca88399434460864bce095c5854c7Colectivul de cercetare: Andrei Georgescu, Dragoș Diaconescu, Adrian C. Ardelean, Adriana Sărășan, Ionuț Marteniuc, Bogdan Calotă, Rareș Muntean, Ștefan Popa.Modelare 3D: Adriana Sărășan, Adrian C. ArdeleanRestaurare: Mariana Matyas🔔 Ce credeți că face personajul din vas: dansează sau se roagă? Cum ați numi voi acest vas?
Posted by Muzeul Național al Banatului on Monday, September 1, 2025
Colectivul de cercetare: Andrei Georgescu, Dragoș Diaconescu, Adrian C. Ardelean, Adriana Sărășan, Ionuț Marteniuc, Bogdan Calotă, Rareș Muntean, Ștefan Popa.
Modelarea 3D a vasului: Adriana Sărășan, Adrian C. Ardelean
Restaurarea vasului: Mariana Matyas.
