În momentul venirii turcilor otomani în Peninsula Balcanică, meşteşugurile din acest spaţiu erau, ca şi în secolele precedente, strâns legate de centrele comerciale şi de zonele miniere. Nevoile militare i-au determinat pe otomani să sprijine în Balcani apariţia şi dezvoltarea meşteşugurilor legate de producţia de arme.
Meşteşugul armelor de foc portative pe bază de cremene s-a dezvoltat în Balcani sub influenţa turcilor otomani. Armurierii veniţi din Orient odată cu trupele otomane făceau parte din categoria ienicerilor, aceştia fiind şi cei care i-au învăţat pe meşteşugarii locali secretul făuririi armelor. În Balcani, la armele de foc cu cremene s-a folosit în cele mai multe cazuri mecanismul cu arc de armare exterior, aşa-numitul mecanism spaniol, miquelet sau turcesc, denumit astfel în contextul în care era utilizat la marea majoritate a armelor orientale. În aceeaşi perioadă, în Occident era mai întrebuinţat mecanismul cu arc de armare interior (aflat în interiorul mecanismului), aşa-numitul mecanism francez, perfecţionat de armurierii francezi în primele decenii ale secolului al XVII-lea. Mecanismul de tip francez a fost folosit în Balcani îndeosebi în secolele XVIII-XIX la pistoalele de tipul kubura.
Pistolul albanez cu cremene de tipul Elbasan. În Albania centrală, unde se distinge centrul manufacturier de la Elbasan, pistoalele erau placate cu folie din alamă, fiind cunoscute sub denumirea de verdha. Cuvântul verdha în limba albaneză înseamnă „galben”, iar pistoalele de acest tip se disting prin mai multe elemente specifice: subţirimea ulucului şi a mânerului, forma aproape dreaptă a mânerului, placarea în întregime cu tablă din alamă şi având în partea inferioară a mânerului un bulb subţire şi alungit terminat cu un bumb conic. În limba engleză aceste pistoale erau denumite „rat-tail pistols” („pistoale coadă de şobolan”), iar în italiană „coda da topo” („coadă de şoarece”). Poeţii albanezi îl numeau „gjarpnusha Stamolli”, adică „şarpe de Istanbul”, sugerând faptul că aceste arme ar fi originare din capitala imperială. Armurăriile din Istanbul au produs şi exportat arme de foc portative în secolul al XIX-lea, însă este puţin probabil ca pistoalele provinciale albaneze să se fi produs în capitala imperială. În acest context, denumirea de „şarpe de Istanbul” nu are un suport real, fiind utilizată mai ales în mediul comercial, pentru facilitarea exportului. În sârbo-croată, acest tip de pistol central albanez era cunoscut sub numele de šilja. În legătură cu datarea pistoalelor albaneze „coadă de şobolan”, literatura de specialitate propune mai nou două perioade distincte în evoluţia lor: prima jumătate a secolului al XVIII-lea, caracterizată prin pistoale de formă aproape dreaptă sau cu mânerul uşor curbat în jos şi a doua jumătate a secolului al XVIII-lea/începutul secolului al XIX-lea, cu pistoale având arcuirea mânerului mai pronunţată. Exemplarele din prima jumătate a secolului al XVIII-lea au terminaţia mânerului realizată dintr-un bulb subţire şi conic, care face corp comun cu mânerul, fiind practic absorbit de acesta. Ţevile pistoalelor timpurii sunt bogat decorate, fiind damaschinate cu aur şi argint după modelul celor occidentale (Franţa), acest lucru sugerând realizarea lor mai ales pentru piaţa de export. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea cantitatea de decor a ţevilor se reduce, rămânând doar un modest design din fir de argint damaschinat sau ţeava simplă nedecorată. Această transformare indică probabil o schimbare treptată în ceea ce priveşte categoria socială a cumpărătorilor, în condiţiile în care elitele locale s-au orientat spre arme mai performante şi mai „la modă”.
Atelier: balcanic, Albania centrală, Imperiul otoman.
Datare: prima jumătate a sec. al XIX-lea.
Lungimea ţevii: 32 cm.
Lungime totală: 48 cm.
Calibru: 15 mm.
Colecţia de arme a Muzeului Național al Banatului din Timişoara, număr de inventar istorie 3380.
